Roci and I – Oh là là, Franța franceză!

Franța, adică Saint-Pierre și Miquelon

Bienvenue à France!

Reacția lui Andrei a fost amuzantă când m-a întrebat „cum merge Canada”, iar eu am răspuns „dar acum sunt în Franța.”

„Cum na… ai ajuns acolo?”

„Cu feribotul”

„Ha”

Așaaa… acum sunt în Franța pe bune. Și chiar am luat feribotul din Newfoundland ca să ajung aici. Franța încă are multe insule din trecutul ei colonial, iar Saint-Pierre are o poveste interesantă.

Ghidul care mi-a plimbat grupul de turiști format din o persoană prin Saint-Pierre a zis că proprietatea arhipelagului s-a schimbat de nouă ori. Mai ales între francezi și britanici, dar au aparținut câțiva ani și Canadei.

Am aterizat într-un loc destul de diferit de oricare altul în care am fost. Aici, oamenii îți spun „Bonjour” pe stradă, par negrăbiți și nu-și încuie ușile noaptea. Saint-Pierre e megalopolisul arhipelagului, cu vreo 5500 de oameni, plus-minus. Miquelon, o insulă mult mai mare, are o zecime din asta.

Și ce mi se pare cel mai interesant despre populația de aici nu e că sunt de origine din Saint-Pierre (doar 50% sunt). Cealaltă jumătate vine din Franța continentală, și se pare că multe familii se mută aici din Franța în căutarea unei calități mai bune a vieții. Saint-Pierre are multe facilități care de obicei se găsesc în orașe mai mari, cum ar fi muzee (din păcate, ambele erau închise), arene sportive, o grămadă de recuzită de pescuit (mai ales legată de trecutul îndepărtat când pescuitul era 90% din industria locală) și, desigur, o mulțime de restaurante franțuzești. Primul pe care l-am încercat, Le Select, a fost foarte bun.

Iată o poză cu desertul meu.

Am rugat-o pe la serveuse (chelnerița) să-i zică crème brûlée, și a fost de acord, râzând.

Ei bine, era delicios, la fel ca foie gras-ul dinainte, iar salata de început cu brânză de capră caldă a fost și ea excelentă. Și nici măcar nu-mi place brânza de capră. Amuzant.

Sunt două lucruri enervante la Saint-Pierre. Primul, vremea. E cam de nasol. Plouă mult în perioada asta a anului, iar fabuloasa mea umbrelă japoneză e complet inutilă la vânt de 40 km/h. Ploaia vine spre tine orizontal, iar umbrela e mai degrabă o povară decât un ajutor. Măcar pot pretinde că am fost singurul locuitor din Saint-Pierre care încerca să folosească una, fiindcă n-am mai văzut pe nimeni cu umbrelă. Mi s-a spus că arăt ca un personaj din The Avengers, și am dat din cap de parcă știam ce înseamnă asta.

Al doilea lucru enervant e că toată lumea vrea să-ți vorbească în engleză. În clipa în care simt că „Bonjour”-ul tău nu e franceză autentică, trec la engleză. Și deși mi-am exersat franceza destul de mult în Quebec, aici am vorbit până acum doar engleză. Păcat. Poate în partea din Miquelon o voi face mai mult.

Nu-i mare lucru, mais…

Iată câteva priveliști din Saint-Pierre.

Jason, Liderul Neînfricat, a sugerat să fiu arestat. Am încercat, dar cum m-am dus după ora 17 (5 PM), Le Gendarmerie era închisă.

Un design foarte interesant pentru o barcă cu pânze. Cum doar Don Marco ar putea înțelege subiectul ăsta, n-o să te bat la cap cu detaliile. Uită-te doar la poziția vinciurilor. Ciudat!!! Și deși Saint-Pierre e frumos, vremea e de nasol. Vântul face 60 km/h, iar ploaia combinată cu vântul ăla face vizitatul un pic dificil. Ei bine, Jean Marc, gazda mea, a făcut totul un pic mai plăcut, fiindcă mi-a împărtășit destule povești. O zi am vorbit mai ales engleză, iar cealaltă mai ales franceză. Sau orice dialect de franceză vorbesc eu…

Mulțumită lui Jean Marc (și fiului său), iată un video făcut cu puțin timp în urmă, în timp ce mergeam la pescuit. Delfini în fața bărcii de pescuit!

Se pare că am ratat crabii de zăpadă (aparent cel mai bun tip de crab) cu doar câteva zile – produsul expediției de pescuit a delfinilor.

Intrarea în port e ghidată de acest far frumos:

Și cum îmi plac mucho feriboturile, am găsit o cale să le arăt pe amândouă în același timp, fotografiind acest afișaj de la „billeterie”.

Cel din stânga e Nordet, iar cel din dreapta e Suroît. Sau invers.

Apropo, numele înseamnă vânturile de sud-vest și de nord-vest. Mișto!

Cred că mi s-a spus că bărcile au fost importate din Finlanda sau vreo altă țară nordică. Sunt excepțional de robuste, fiindcă marea nu era deloc calmă, iar când brăzdau valurile, era o senzație atât de solidă, aproape de parcă erau făcute din granit. Hmmm… poate ăsta e un material grozav din care să faci o barcă (idee de afacere??). Probabil că nu, decât dacă vreau să le fac submarine de unică folosință… Am pus pe YouTube două videoclipuri cu traversarea cu feribotul, pentru (scurta) ta plăcere de vizionare. Și #2.

Și cum doar pupa vasului era deschisă pasagerilor, iată o poză frumoasă care arată frumosul steag al Franței, fluturând frumos în frumosul vânt.

Cred că mi-am scos cuvântul „frumos” din sistem pentru o vreme…

La sosirea mea pe Miquelon, am început imediat să-i impresionez pe localnici cu stăpânirea mea a limbii lui Baudelaire (a trebuit să caut pe Google ortografia lui Baudelaire). Oricum, sunt destul de sigur că vor publica ceva în ziarul local despre franceza rafinată etalată de unicul turist american (sau de orice alt fel) care vizitează Miquelon complet în afara sezonului turistic.

Notă: ar putea exista o ușoară exagerare în afirmația de mai sus. Poate vrei s-o traduci cu „s-a descurcat cu o combinație de franceză foarte rudimentară îmbinată cu multe gesturi din mâini.”

Ei bine. Măcar am reușit să-mi exersez franceza, punând la treabă orele de Pimsleur din traversarea prin Oklahoma și Ohio…

Notă pentru Geo: măcar franceza mea e mai bună decât japoneza ta din martie!

Dintr-un motiv oarecare, eram uber-obosit și mă simțeam nu prea grozav, așa că am decis că voi face combo la cina de diseară, jumătate franțuzească, jumătate americană.

În caz că te întrebi care jumătate era mai bună, răspunsul e da. Cum era mult după ora 19:00 (7 PM) ora locală, am zis că nu-mi voi termina cartofii prăjiți ai Libertății. Ăăă… asta nu s-a întâmplat (nicio liberté în vedere când am terminat).

Mi se pare amuzant cât de 'merican am devenit, preferând cina mult mai devreme în zi. Unul dintre puținele domenii în care cred că America are dreptate față de Franța, la capitolul mâncare.

Și înainte să mă bag în ceea ce s-a dovedit a fi un somn excelent, am mai conversat cu Patricia, proprietara și gazda de la L'île Auberge. Se pare că mi-a înțeles destul de bine dialectul, și mi-a făcut chiar și o rezervare de mașină (după ce mi-a arătat pe hartă că ai nevoie de mașină ca să vezi toată insula). Uraa, o să conduc din nou!

Am cerut chiar și o mașină franțuzească (și, săritor cum sunt, am oferit Peugeot, Citroën sau Renault), dar Patricia n-a fost impresionată de cererea mea patriotică, spunând că habar n-are ce marcă de mașini au.

Notă secundară: încep să am sevraj de Roci. Îmi lipsește partenera mea de aventură…

Proaspăt și fericit ca un câine cu bacon, mi-am început aventura săptămânii (azi e luni), mergând 260 de metri până la locul de închirieri. Care se dovedește a fi un magazin de piese auto și de bărci, cu destule alte objets d'activité, și o mașină de închiriat. Da, o mașină de închiriat.

Datorită abilităților mele grozave de franceză, înțeleg foarte repede că clientul anterior (o femeie, am fost informat) n-a returnat mașina la timp. Ce-ar fi să aștept o oră?

Privirea mea a fost probabil mai puțin decât entuziastă, așa că tipul durduliu și fericit la înfățișare care co-gestiona mega-magazinul Auto Action și locul de închirieri a decis s-o sune pe clientă. A urmat un dialog telefonic și, inutil să mai zic, expresia feței mele nu s-a schimbat în bine. Clienta (o femeie, sunt informat din nou) a decis să mai țină mașina încă o zi.

Sunt hotărât că nimic nu-mi va schimba starea de spirit fericită, așa că îi zic înțelept tipului „c'est la vie” și plec.

Și sunt pregătit să merg pe jos, fiindcă port noii mei ghete Adidas și, ghici ce? Ghetele astea sunt făcute pentru mers!

Ajutat de ghetele mele și de faptul că am picioare ridicol de lungi (și ochi albaștri/verzi, apropo), am pornit spre primul meu obiectiv de mers pe jos al zilei, Le Phare du Cap Blanc. După ce am ajuns trei sferturi din drum până la Phare, aud un claxon ridicol de strident din spatele meu. E Patricia, condusă de ajutorul ei și, se pare, locul de închirieri și-a primit mașina înapoi la 2 minute după ce am plecat. M-au căutat pe toată insula (ceea ce înseamnă că au condus încă 3 minute ca să facă bucla) și m-au dus la locul de închirieri. Doamne, ce gest frumos! Am copleșit-o pe Patricia și pe șofer cu ale mele merci beaucoup perfect accentuate și acum am o mașină de închiriat!

Din păcate, nu e un Peugeot, ci un Suzuki. Doar vreo 30 și ceva de mii de kilometri, dar merge de parcă ar fi ani-lumină, nu kilometri. Toate felurile de becuri sunt aprinse, ABS, frâne, check engine, 4wd, iar mașina zdrăngăne de parcă o să piardă o roată în orice clipă. Dar merge! Și sper că, din moment ce becul 4wd e verde și nu galben, asta înseamnă că tracțiunea integrală chiar funcționează. Dar nu-s sigur (și ajungem la asta mai târziu).

E totuși o mașină funcțională, și continui să etalez o atitudine de tip câine cu bacon.

Cum chiar am luat micul dejun în dimineața asta (ca să nu mai zic nimic de cina relativ consistentă de aseară), decid că voi sări peste prânz și voi lua doar un croasant (sau poate o baghetă) de la Boulangerie de lângă biserică și de lângă Centrul de Interpretare a Naturii (Maison de la nature et de l'environnement) pe care voiam să-l vizitez. Ceea ce am și făcut mai târziu în zi, și voi conchide că merită din plin prețul de intrare de 7 euro.

Altă notă secundară, nu-i interesant cât de frumos sună totul în franceză? Maison de la nature et de l'environnement. Frumos.

Parchez le voiture în fața Boulangerie. Care e deschisă în fiecare zi a săptămânii, cu excepția de Lunedi. Și cum azi e Lunedi, decid că oricum sunt prea gras și n-am nevoie de hrană până la cină. Tot fericit ca proverbialul câine cu bacon. Sau era cu un os??

Și fără alte introduceri (și croasant), mi-am început aventura la volan.

Și cum îmi lipsește Roci, mi-am botezat Suzuki-ul Le P'tit Roci. În sensul că l-ai putea parca în portbagajul lui Roci și poate folosi motorul lui de 1L / 57CP-într-o-zi-bună drept motor de ștergător de parbriz pentru Roci. Oricum, merge, și a reușit chiar să urce dealul mic (unghi de 5, poate 6 grade). La limită, fiindcă la un moment dat am crezut că va trebui să sar afară și să împing…

Priveliștea din Miquelon a făcut ca aventura urcatului dealului să merite!

Apoi Le P'tit Roci și cu mine am coborât dealul (mult, mult mai ușor, dar auzind un sunet palpitant de frâne care scârțâie și îmi spune că plăcuțele trebuiau schimbate acum 10k kilometri). Și am descoperit niște locuri interesante mergând spre sud.

Cum n-am timp să completez actele ca să iau în proprietate plaja neatinsă, am plecat să mai explorăm. Acum chiar înțeleg ce au simțit Columb, Cook și Tintin când au descoperit locuri noi și magice…

Și cum nimic nu ne oprește, am mers tot înainte. Până am dat de un drum blocat pentru reparații. Oricât de tentat eram să aprind indicatorul, îmi dădeam seama că erau lucrări în desfășurare, deci era o încercare zadarnică să ocolesc indicatoarele. Dar fără disperare! Am găsit un détour, care înseamnă același lucru ca „detour” în engleză (primul détour e în franceză, apropo).

Singura mică problemă era că ocolul era pe nisip. Nisip noroios. Pe o fâșie de drum aproape de apă. Și cum ar fi fost o prostie să continui, am făcut-o. Și am reușit! La urma urmei, cât de greu poate fi?

Cum nu sunt complet prost, am mers pe jos un pic pe drum înainte să conduc mașina-care-nu-sunt-sigur-că-are-4wd pe el.

Simțeam cum Andrei și Liderul Neînfricat dau ochii peste cap și gândesc „Dumbo, de ce n-ai testat 4wd-ul și să vezi dacă ai tracțiune pe toate roțile?” Haha, am încercat, dar motorul de ștergător de parbriz are zero cuplu, deci cine e Dumbo acum, băieți?

Și așa am reușit să ajungem la capătul drumurilor de pe Langlade. Uraa!

Așa merg localnicii din casă în casă și din barcă în barcă la capătul Langlade. Pe o parte își țin bărcile pe plajă, iar pe dreapta au casele. Mișto!

Întorcându-mă din sudul extrem și înaintând încet înapoi spre fâșia de drum din nisip noroios, mă puteam gândi doar „sper că n-am trecut pe lângă ea prima oară la reflux.” Dar mai bine să fii norocos decât deștept, nu? Se pare că nu sunt maree observabile aici.

Am găsit altă plajă care părea la fel de conducibilă ca cea din Gladen? din Newfoundland, și cam mă bucur că n-o aveam pe adevărata Roci cu mine. Era aaatât de tentant să conduc rabla pe plajă, și nu cred că aș fi putut rezista să nu conduc Roci. Nisipul plajei (fiindcă am mers pe el, desigur) era ud și compactat, dar erau vreo 10 metri de nisip moale înainte de a ajunge la suprafața bună. Sunt sigur că Roci ar fi trecut, cu multă viteză și cu grozavul Quattro… Din păcate, nu vom ști niciodată.

Întorcându-ne să realimentăm foarte economicul Suzuki, am făcut un ocol, doar așa. Am mers trei sferturi pe drumul de pietriș, și am găsit asta:

Sunt sigur că Roci ar fi fost în stare să sară peste. V8 cu 360 de cai și caroserie ușoară, toată din aluminiu.

Glumesc. N-aș fi făcut-o. Cred.

După ce am lăsat Suzuki-ul înapoi la mega-locul de închirieri, am hoinărit prin port și am admirat destule bărci de aluminiu. Bănuiesc că iau aisbergurile în serios aici…

Și cu asta, mă duc la cină. Merit o cină franțuzească frumoasă și un verre du vin. Rouge, bien sûr! Bonne nuit din Miquelon, mes amis!

Un sfat important de călătorie: cât ești pe Saint-Pierre și Miquelon, ia-ți un ceas prost cu tine. Schimbările de oră sunt înnebunitoare, fiindcă telefonul îți prinde uneori turnurile din Newfoundland și apoi trece pe un turn de telefonie local. Sau poate turnul local. Și înapoi. Și înainte… Cum e diferență de 30 de minute între cele două, te scoate din minți. Orele se schimbă mereu pe arhipelag! Așaaa, azi a fost ultima mea zi întreagă în Franța, fiindcă mâine dimineață iau feribotul înapoi spre Newfoundland.

Zi mult mai relaxată azi, dar tot foarte frumoasă.

Asta a fost cina mea foarte-devreme-pentru-Franța de azi:

Cartofii erau din Franța și, pe cuvânt, mi s-a părut că erau mult mai buni decât orice cartofi preparați așa pe care i-am avut vreodată (iubesc cartofii prăjiți ai libertății, nu fierți, dar ăștia erau delicioși).

Cod local era și el în meniu, și lui Geo o să-i placă asta tare, o tonă de ceapă roșie. A mers perfect.

Apoi am avut crab de zăpadă. Nu-mi place crabul sau orice altă formă de viață extraterestră, dar, măi, ăsta era bun!

Prada de crab de zăpadă de ieri a fiului lui Jean Marc. Și ăsta e minunatul Jean Marc însuși, explicându-mi cum mănânci creatura asta cu aspect ciudat (am observat că, dacă faci pe neștiutorul, oamenii te vor ajuta mult – dar în cazul ăsta eram mai ales neștiutor):

Și cum cumpărasem niște brânză și o baghetă mai devreme, desigur, ăsta a fost desertul meu. Mmmmmm… gogoși, în cuvintele nemuritoare ale lui Homer Simpson.

Ador tot ce e franțuzesc, dar mai ales mâncarea. Și probabil e bine că locuiesc în State și nu în Franța, fiindcă cred că în două luni aș arăta așa:

Prin care vreau să zic adorabil.

Și, ca notă secundară, umiditatea îmi micșorează pantalonii. Doar la talie, ciudat… Blugii mei erau destul de lejeri când am plecat, acum nu prea. Umiditate afurisită!

După un asemenea ospăț, am simțit nevoia să merg pe jos, ceea ce am făcut aproape două ore și, în proces, am ars probabil 5,7% din caloriile mâncate.

După o zi întreagă de ploaie, cerul era senin, deși un pic cețos, și am făcut cadrul ăsta:

Cred că telefonul meu face poze grozave, dar nu poate arăta cum trebuie Luna, dintr-un motiv oarecare. Era mult mai mare și mai clară în realitate, și va trebui să mă crezi pe cuvânt. Și cum sunt în Franța, patria autorului meu SF preferat din copilărie, Jules Verne, am mai făcut un cadru:

O lovitură spre Lună, ca în cartea.

N-am ajuns pe Lună, din păcate… fiindcă tunurile care apără Saint-Pierre nu mai funcționează. Și un fapt interesant, n-au fost niciodată folosite împotriva britanicilor, cum se intenționa – fiindcă, până la momentul instalării, Saint-Pierre și Miquelon fusese dat definitiv și irevocabil Franței. Se trăgea cu ele de Ziua Bastiliei, până când unul a avut o defecțiune tragică. Deci, nu mai sunt folosite.

À bientôt, Saint-Pierre!

Micro-actualizare de la drumul de dimineață devreme spre feribot:

Cerul era în flăcări!

Și la scurt timp după, ne apropiam de Fortune, Newfoundland:

…și urmează Back in the USSR… adică în Canada!