Roci and I – Oh, Canada!

Labrador, Nova Scotia, New Brunswick, Prince Edward Island (poate) și Newfoundland. Bien sûr, Saint-Pierre et Miquelon, aussi!

Deși am cam încurcat cronologia în blogul despre Canada franceză, iată prima poză din Labrador:

Poți ghici care e indiciul că e prima poză din Labrador?

Începutul părții din Labrador a fost surprinzător de plăcut – calitatea drumului era grozavă, mai ales după ultima porțiune de pietriș de pe QC 389. Priveliștea când te apropii de Labrador City e de murit, și mă bat singur că am fost leneș și n-am oprit pentru o poză. Deși cam obosește să oprești mai des decât o mașină de poștă… Început perfect.

Dar…

Iată cum arată sute de kilometri de Trans Labrador:

Devine monoton destul de repede, și cel mai greu lucru e să nu adormi.

Iar pentru voi, observatorii mai atenți, puteți vedea cum arată ora de vârf pe Trans Labrador (și dacă nu sunteți printre observatorii atenți, vă rog remarcați cum nu sunt în mașină, în timp ce fac poza în mijlocul benzii).

Literalmente, așa arată drumul, punctat de mici accente de frumusețe când e un râu sau un lac:

sau

Așa că, pentru ca Roci și cu mine să nu adormim, am pus la cale o strategie, ca să facem lucrurile interesante pentru noi, indiferent de situație. Și, drept rezultat, ne-am apucat de:

1. Să ne prefacem că suntem o mașină electrică

2. Orientare pe un drum lateral de pământ

3. La o expoziție de artă indigenă

Ne-am oprit și în Churchill Falls, sperând să vedem centrala hidroelectrică subterană. Din păcate, au oprit temporar tururile. Deci, oricine spune că timpul e relativ, nu e când vrei tu turul… La naiba! (dam în engleză, adică baraj…) Și în sfârșit am ajuns în Happy Valley – Goose Bay. Îmbunătățire uriașă față de Churchill Falls.

Un promenadă de lemn foarte frumoasă în Birch Island… Boardwalk. Se întinde pe 4 km cu totul, și eu am făcut cel puțin 6-7. Mă rătăcesc ușor, bănuiesc.

Erau și panouri despre cum să interacționezi cu urșii, în caz că dai peste unul. Practic zic: fii politicos, vorbește doar dacă ești întrebat și fă o plecăciune japoneză când îl întâlnești pe Domnul sau Doamna Urs. Din păcate, n-am întâlnit niciunul. La fel și pentru mai mulți de unul.

Fapt amuzant despre partea asta din Labrador în care sunt. E cu o oră înaintea Coastei de Est din punct de vedere al fusului orar. Ceasul meu biologic zice să dea naibii fusurile orare, fiindcă e ora de somn…

Ei bine, până în punctul ăsta, Quebecul are avantajul la frumusețe. Cu o marjă uriașă, după umila mea părere. Dar aud că partea de sud a Labradorului va fi mult mai frumoasă. Vom vedea… Vineri, 4 octombrie, Anno Domini 2024.

Blogul de azi e dedicat lui Il Capo Dei Tutti Capi, cititorul și criticul meu asiduu, cel mai bun prieten al meu, unicul, Radu, alias RDK, alias „prea secret ca să-l dezvălui.”

Ei bine, ziua a început dis-de-dimineață, fiindcă în camera de deasupra locuiau elefanți. Mă întreb cum au ajuns la etajul doi, fiindcă scările erau destul de înguste. Oricum, m-au trezit la 7, ora locală, așa că am pornit gloria mea de aventură pe Trans Labrador. Nu înainte de oprirea aproape obligatorie la Tim Horton's pentru o cafea neagră mare (grozavă) și un croasant (bun).

Eram nerăbdător să atac Trans Labrador, fiindcă e unul dintre cele mai izolate drumuri din Canada, și nu e semnal la telefon.

Sunt pregătit, Roci e în formă maximă, și cărăm o canistră cu încă 160 de km în portbagaj (sub formă de 20L sau 5 galoane de benzină premium). Cea mai bună investiție vreodată, asta, și covorașele de plastic.

Ei bine, să conduci pe Trans Labrador e o aventură terifiantă, și viața ta e în pericol constant…

Prostii, a fost o dezamăgire completă ca aventură. E plictisitooooor…

Aceeași priveliște se tot repetă și, spre deosebire de drumul plictisitor prin Iowa sau Nebraska, drumul are multe curbe. Fiecare dintre curbele astea te face să gândești „acum se va întâmpla ceva, în sfârșit! Poate se schimbă peisajul, poate în sfârșit văd un elan în mijlocul drumului, poate un urs, sau, pentru numele lui Dumnezeu, dă-mi măcar orice altceva decât copaci verzi și galbeni tot-al-naibii-de-timpul!”

Asta e ce am văzut. Pe vreo 450 de kilometri, energizat aleatoriu de priveliști trecătoare cu râuri și lacuri. Unele sunt frumoase, dar verde+galben se învechește foarte repede. Trans Labrador e o provocare doar în a nu adormi. Stai… ăsta e Matrix?!? Déjà-vu? N-am postat același comentariu ziua trecută?

Ba da, dar lasă-mă să explic, s'il-vous-plaît.

Autostrada Trans Labrador e numele pentru două autostrăzi distincte (nu distincte ca peisaj, dar asta știai deja). 500 merge de la Labrador City la Mary's Harbour, iar 510 continuă până la Blanc-Sablon.

Acum înțelegi că comentariile mele repetitive se aplică celei de-a doua părți a Trans Labrador (510).

Așaaa… Roci și cu mine am pus la cale un plan viclean! Ca să ne distrăm singuri, am inventat lucruri.

Acum, serios, nu-s un idiot complet, așa că am fost foarte atent cu pozele astea. Bănuiesc că asta mă face probabil un semi-idiot? Nu face asta!

Notă pentru poliția din Labrador: pozele astea sunt trucate în Photoshop, iar chestia aia nu s-a întâmplat niciodată!

Deci ce altceva am mai făcut Roci și cu mine ca să ne distrăm? Am ascultat multă muzică, și „Rhiannon” de Fleetwood Mac e superbă în ploaie (n-am observat asta înainte)

Mâncând mult (eu o tonă de caju și smochine, Roci o tonă de premium)

Slavă Domnului pentru cafeaua Tim Horton! Știu că e repetitiv, dar chestia aia e bună!

Am găsit o soluție pentru plângerile despre naveta din LA: în caz că vrei o navetă mai ușoară, mută-te în Labrador City și lucrează în Mary's Harbor. Fă-o de 1-2 ori și vei țipa că vrei înapoi în LA! Numărat mașini – sincer credeam că vom vedea mai puțin de 20 pe tot drumul de azi. Am văzut mult mai multe, dar erau minute și minute fără niciuna (o dată am văzut chiar și un convoi de două mașini!) Apropo, când zic mașini, mă refer la camioane, SUV-uri și câteva crossover-uri. Deloc mașini normale, aproape de parcă Roci e o specie extraterestră aici. Am mai ascultat muzică. Din fericire, aveam niște Chez Kane ca să mă țină treaz. Dacă mergi pe TL, fă-ți un bine și ia toate albumele Rammstein. Rammstein + cafea neagră Tim Horton's = rămâi treaz

Mi-am dat seama că retragerile silențioase nu sunt pentru mine. Nu-s tipul vorbăreț, dar 450 km fără niciun alt om cu care să vorbesc e prea multă retragere silențioasă pentru mine…

Am încercat să conduc cu limita de viteză + un anumit procent nedezvăluit ca să evit problemele cu RMCP (sau e RCMP?). Prietenul meu Adrian mi-a zis mereu să respect limita de viteză în Canada, fiindcă o iau foarte în serios aici. Dar singura mașină de poliție pe care am văzut-o pe tot TL era în Mary's Harbor, parcată și arătând mai degrabă tristă/abandonată.

Ascultă un sistem audio grozav: sistemul Bose al lui Roci e beton. Literal și figurat.

Dacă crezi că exagerez cu drumul plictisitor, iată un exemplu în care până și GPS-ul a adormit (a înregistrat așa aproape 2 km):

Acestea fiind spuse, m-am simțit mult mai în largul meu să mă apropii de limita mare de viteză din Quebec fiindcă, precum zice Jack Sparrow, aici legile par mai degrabă niște recomandări. Comparat cu Trans Labrador, 389 (Trans Quebec) e muuult mai distractiv. Și cum sunt în proces de asfaltare a porțiunilor rămase de pietriș, faceți-vă un bine și conduceți pe el acum (doar luați-vă asigurare suplimentară pentru parbriz).

Ei bine, am supraviețuit TL, iar după-amiaza a devenit mult mai distractivă.

Și apropo de noroc… ok, nu era, dar iat-o oricum. M-am oprit un minut la muzeul balenierelor din Red Bay ca să verific programul de mâine, și iată dialogul care urmează:

Bună!

Bună! (cu accent canadian)

La ce oră deschideți mâine?

Oh, suntem închiși, eh.

Oh, deci sâmbătă sunteți închiși?

Nu, în 15 minute vom fi închiși pentru tot sezonul, eh. Ah, deci am 10 minute să vizitez, atunci?

Da, dă-i drumul, eh!

Așa că am făcut un tur în viteză al muzeului foarte frumos.

Custozii foarte drăguți mi-au spus că construiesc o replică în mărime naturală a corăbiei din 15xx (nu-mi amintesc exact anul) care a fost construită în regiunea bască a Spaniei și s-a scufundat aici (Red Bay) în 15xx + 2. Și chestia mișto e că construiesc replica în același port basc (am uitat și numele ăla).

Nu te mai plânge că sunt uituc, am avut 10 minute să fac vizita, să vorbesc (mult) cu custozii, să-mi fac câțiva prieteni noi (vezi mai jos) și să obțin o poză demnă pe scara interioară a muzeului.

Mâine (dacă mă trezesc destul de devreme) s-ar putea să încerc să intru pe lista de așteptare pentru feribotul spre Newfoundland, dar probabil îmi voi petrece ziua vizitând și relaxându-mă aici, în sudul Labradorului (sunt în L'anse-au-Loup – Golful Lupului), și sunt multe mini-sate drăguțe pe coastă. În 99 km pot intra din nou în Quebec, așa că s-ar putea s-o fac doar așa

.

Sfat legat de mâncare: evită Dot's Cafe. Sunt de nasol.

Un ultim fapt amuzant pentru azi. Labradorul e în mare parte cu o oră înaintea fusului orar de Est. Unde sunt eu acum, mai adaugă încă 30 de minute. Ciudat.

Sâmbătă, 5 octombrie…

După ce am dormit pe asta, cred că am fost cam nedrept cu Labradorul. Partea de sud e foarte frumoasă, și nu lăsa comentariile mele despre Trans Labrador fiind plictisitor să te descurajeze de la vizită…

Așaaa… în dimineața asta am decis să improvizez și să văd dacă pot ajunge în Newfoundland înainte de rezervarea mea la feribot pentru duminică. Și nu, nu înot. Mergând pe lista de așteptare pentru feribotul de sâmbătă dimineața.

În acest proces, am învățat câteva lucruri interesante, și iată sfatul meu:

fă-ți rezervarea din timp, fiindcă feribotul tinde să se ocupe complet (fiind weekend, poate e mai aglomerat decât normal, dar mă îndoiesc)

am rezervat ultimul loc disponibil la feribotul de duminică dimineața

am venit oricum azi (sâmbătă), fiindcă rezervă un sfert din capacitate pentru cei fără rezervare

ajungi la ultimul rând (#9) și apoi iei permisul de la casa de bilete. Am văzut o femeie făcând exact asta, și e deștept. E 7:30 dimineața acum (cred că e cu o oră și 30 mai puțin decât L'anse-au-loup, ceea ce e un factor de ținut minte – fusul orar se tot schimbă aici). Am plecat pe la 8:20 dimineața asta și am ajuns mai devreme. Am condus repede, dar nu chiar așa de repede, deci trebuie să fie fusul orar

Și, cu asta, sunt înapoi în Quebec pentru câteva ore! Parfait!

Nu pricep fusul orar de aici… am plecat pe la 8:40, când programul zice 10:30. Ei bine, dacă călătorești în partea asta a lumii, dă-ți destul timp ca să ții cont de elasticitatea timpului

.

Enervant că nu te lasă pe punte (nivelul patru, eu sunt pe al treilea):

Am încercat să preiau comanda vasului, dar n-am găsit drumul spre puntea aia nenorocită, așa că m-am mulțumit să preiau comanda ăsteia…

Am menționat cât de frig și vânt era?? Vântul făcea imposibil să stai drept prea mult timp, toate astea în timp ce tremuram necontrolat. Am ieșit afară vreo 10-15 minute și nu-mi mai simțeam mâinile… o cafea de la restaurantul feribotului a ajutat.

Traversarea de la Blanc Sablon la St Barbe în Newfoundland a durat mai puțin de două ore, dar se pierde mult timp așteptând să te îmbarci. Debarcarea e mult mai rapidă. Haos organizat pentru ochii mei neexperimentați de operator de feribot…

Un lucru surprinzător e că am avut semnal la telefon pe toată traversarea. Mă întreb dacă au un repetor pe vas…

Cum Roci nu putea veni cu mine sus, în zona pasagerilor, a stat în cala de marfă pe tot drumul. A făcut poza asta, privind spre partea din față a zonei de marfă:

După ce am pus piciorul pe pământ în Newfoundland, am condus spre sud un pic, și apoi am găsit drumul ăsta spre nicăieri…

Am luat multe drumuri laterale ca să explorăm, și de cele mai multe ori drumurile duceau undeva… ăsta anume nu. Poate a fost proiectat de același tip care a proiectat faimosul pod spre nicăieri din Alaska?

Linia de coastă e superbă, și ne-am bucurat enorm de drum.

Iată farul Lobster Cove, unde am intrat 10 minute în micul muzeu pitoresc, și apoi aproape o oră de drumeție.

Și câteva poze în plus din drumeție și din drumul de după:

Și acum închei pentru ziua de azi…

Azi e altă zi, și vremea pare să țină. Cam. 10 grade cu nori. Vom vedea.

Uitându-mă la cele 200 de poze făcute ieri (am șters probabil 195), am găsit încă două care merită postate:

Jason, Liderul Neînfricat, m-a sfătuit să merg să fac prostii și să fiu arestat în proces. M-am dus să mă predau la RCMP, dar au zis „suntem prea drăguți ca să te arestăm, domnule Fratian, eh.”

La care am replicat: „Oh, behave!”

N-am primit nimic în schimb…

Cum să nu oprești la un restaurant cu numele ăsta?!?

Am intrat și am cerut un burger de balenă. Femeia m-a privit ciudat, și a contrapropus un burger de elan, la care am zis „bătut palma.”

Un pic de învățătură de viață aici… Am descoperit cea mai ciudată diferență dintre americani și canadieni! În afară de accentul ușor amuzant (cine vorbește!) și de „eh”-uri (care, sincer, sunt aproape inexistente), americanii și canadienii sunt cam la fel. Cu o diferență uriașă. Felul în care facem sandvișuri și burgeri în cele două țări e enorm de diferit.

Așa face 'Merica burgeri – cu toate garniturile suculente!

Și așa îi face Canada:

Hai, Canada, să facem burgerii grozavi din nou! Nu așa dovedești că ești diferită de SUA!

A doua oară am primit un „burger” literalmente cu chiftea și pâine. Și ketchup, fiindcă chipurile nu interferează cu gustul de elan așa cum face muștarul. Cartofii prăjiți pe care i-am comandat separat erau grozavi, apropo.

Femeia drăguță, radiind toată și mândră de rețeta ei de elan, vine și întreabă „a fost delicios, eh?”

Am fost de acord fără tragere de inimă, fiindcă nu-mi place să mint.

Dacă mă întrebi cum a fost elanul, o să zic „eh”. Sincer, nu-l pot compara direct cu un burger normal, fiindcă cei pe care i-am avut veneau cu toate garniturile, deci cine știe ce gust are chifteaua în sine?

Acum voi ști să cer toate garniturile cu burgerul meu. Sau poate să cer un burger „în stil american”, singurii burgeri cu stil?

Voi pune asta la încercare mai târziu azi. Probabil.

Și da, e duminică seara și nu, nu mi-am testat teoria despre burgeri. Încă.

Am mâncat taiwanez la prânz (Geo zice că prietenul lui taiwanez zice că ăla nu-i mâncare taiwaneză – mă rog) și un lobster roll la cină.

Taiwanezul era aproape de Walmart, unde am mers să cumpăr un încărcător de rezervă pentru Apple Watch, fiindcă dintr-un motiv oarecare, în loc să iau originalul cu mine, am luat un dispozitiv chinezăresc ieftin de pe Temu (cred). Bineînțeles că a murit… Lecție învățată, poate.

Lobster roll-ul a fost la Pier 39, de unde am plecat destul de satisfăcuți.

Eu, fiindcă lobster roll-ul era destul de săturios (calitate grozavă, Pier 39 recomandat de proprietarul B&B-ului). Roci, fiindcă tocmai făcuse plinul cu premium (se pare că cei din Newfoundland preferă premium mai mult decât cei din Labrador, care sunt înclinați spre benzină normală).

Proprietarul a încercat să-mi explice unde e Pier 39, și am refuzat respectuos, fiindcă eu merg doar cu GPS. Deci am pus Pier 39 în Maps, și zice 7048 kilometri. Ce naiba?!? O să mor de foame mai întâi.

Bineînțeles, GPS-ul încerca să mă ducă la San Francisco. Am refuzat respectuos zicându-i „la naiba, nu”, și am căutat următoarele intrări pentru Pier 39, până am găsit varianta din NL. Cum ai văzut în poza anterioară, am găsit-o cu succes. Newfoundland e teribil pentru condus fără întreruperi. Se pare că în fiecare minut e altă priveliște pentru care merită să oprești. E foarte frumos aici, și diferit de Quebec. Frumos ca linie de coastă. Videoul legat e parcul Crow's Head, și voi avea și câteva poze mai târziu.

Am mai făcut și drumeție, și am avut plăcerea de a fi singurul om la Farul Twillingate. Până m-am întors din drumeție, n-am văzut niciun alt suflet. Stai… au păsările suflet? Fiindcă am văzut destule păsări…

Drumeția n-a fost masivă, dar, măi, ce frumoasă a fost.

Iată un video făcut cu opțiunea cinematică a telefonului (habar n-am ce înseamnă asta, dar mie îmi arată bine). Poate vrei să dai sonorul mai încet, fiindcă e mult vânt. Când făceam poze, erau momente când trebuia să mă îndepărtez de marginea stâncii, fiindcă vântul îmi testa abilitățile de zbor. Cum, din păcate, n-am niciuna, a trebuit să mă îndepărtez. Priveliști superbe aici, și iată câteva poze pe lângă videoul menționat mai sus.

Și moi, făcând un selfie cu Farul Twillingate în fundal.

Cred că am imitat un câine în timp ce făceam drumeție în jurul farului… mergeam peste tot aparent în același timp, distrându-mă doar în proces… Și știu că nu se vede, dar pe sub pulover am tricoul cu Corgi făcând surf pe Marele Val de la Kanagawa. Cam potrivit…

La întoarcerea de la far, m-am oprit la parcul Crow's Head, unde am găsit chestii de artă interesante.

După ce am cucerit nu-chiar-Everestul, am găsit Enterprise-ul original, unde mi-am încolțit Picard-ul interior pentru o poză grandioasă:

Când m-am întors din parc, am simțit că Roci e supărată că a fost lăsată în urmă (nu prea e drumeață / off-road-istă, în sine), așa că am făcut o poză împreună:

Torcea ca o pisicuță după aceea…

Paranteză științifică. Fel interesant de a pune stâlpi aici. Presupun că e fiindcă solul e stâncă, și așa pun stâlpii, inclusiv pe cei de pe marginea autostrăzii:

O notă finală, despre B&B-ul în care stau. Dacă ești în Twillingate, rezervă locul ăsta. E superb de drăguț. Sunt în camera Minke Whale, și e super frumoasă.

Noroc pentru azi!

Ei bine, a început o nouă săptămână de muncă. Stai, eu nu muncesc. Uf…

Gluma la o parte, azi a fost o ziiii lungă. Plănuiam să conduc vreo 4 ore, și după ce am dat peste Kevin White din Newtown, am mai adăugat încă 3-4 ore. Obositor, dar a meritat!!

Apropo, asta e priveliștea lui Kevin de la el de acasă:

Statuile familiei și steagul canadian sunt în curtea lui din spate. Uau, ce priveliște să privești în fiecare zi!

Kevin a mai adăugat două locuri pe lista mea de vizitat, și, măi, ce dreptate are!?! Vei vedea

.

Ștergând sute de poze, am dat peste două de care uitasem.

Una pentru prietenii mei din SoCal care se plâng de trafic. Și ora de vârf din Newfoundland poate fi destul de rea:

Bănuiesc că pe poza de rezoluție mică de pe site nu se vede bine, dar frumoasa săgeată roșie desenată arată spre o mașină care vine. Trafic rău azi!!

Iar a doua poză e cu Roci pe Trans Canada. Cam voiam să conduc longitudinal prin Canada, indiferent spre est sau vest, dar nu-s sigur că va fi așa de palpitant. Cred că aș face Trans Quebec încă o dată înainte să termine de asfaltat. Mă gândesc să postez ceva de genul „În apărarea lui Starliner de la Boeing.” Dat fiind cât de bine a fost primit acel articol, poate asta va grăbi doar asfaltarea…

Am avut o idee despre alt sport olimpic de propus (nu poate fi mai rău decât curling-ul, eh?):

Se va numi „caiac pe stânci” și va consta în a evita stânci, într-un caiac. Sună palpitant (pentru mine)!

Avantajul unei călătorii fără program e că, dacă vezi ceva pe drumul lateral, poți pur și simplu s-o iei la stânga (sau la dreapta, dacă ești republican) și să-ți urmezi instinctul. Pentru mine, sunt numele interesante mai mult decât orice altceva.

Așaaa, când am văzut Cape Freels, mi-am zis „ce nume frelling interesant.” A fost așa-și-așa (comparat cu alte priveliști superbe), dar am găsit o plajă accesibilă cu nisip compact, așa că m-am gândit „cât de greu poate fi să conduc aici cu Quattro-ul lui Roci?”

De obicei genul ăsta de întrebare, urmată de acțiune, nu se termină bine, dar iat-o pe Roci pe plajă, deci am reușit:

Am cercetat mai întâi plaja pentru zone cu nisip moale, și erau minime, mai ales la intrarea pe plajă. Roci n-a avut absolut nicio problemă să conducă pe nisipul compact, dar când am plecat, m-am gândit câteva secunde că suntem blocați (la intrarea care a devenit ieșire acum). Quattro a salvat până la urmă ziua, și am fost înapoi pe drumul de pământ de pe care venisem. Motivul pentru care am cercetat mai întâi tipul de nisip e că, acum mulți-mulți ani, am fost parte din scufundarea unui Seria 7 pe plaja de la Mamaia… N-a fost ideea mea, și a fost nevoie de mult efort ca să-l scoatem. Nisip moale = no bueno.

Ce n-aveam habar e că partea asta din Newfoundland are urși polari. Muuult voiam să mângâi unul!

Din păcate, urșii polari erau în același număr ca oamenii. Adică zero. Ce ghinion!

Plaja Lumsden mi-a fost recomandată la sosirea în Labrador de tipul foarte drăguț cu o insulă privată (același care a recomandat toată mâncarea aia bună, dacă îți amintești). Deci, Roci și cu mine am mers la Lumsden. De două ori. Prima, fiindcă era un singur drum, și mi-am zis „cât de greu ar fi să urmez doar drumul și să nu mă încurc cu GPS-ul?” 10 kilometri mai târziu, văd alt nume care vag

îmi amintesc că era după Lumsden. Se dovedește că e greu să urmezi doar drumul fără GPS. Pentru mine. Așa că ne-am întors, și cred că am auzit ceva mormăieli de la Roci de genul „măi, ce prooost.” E clar imaginația mea, fiindcă Roci tinde să fie foarte politicoasă. De obicei.

Lumsden, fiind locul de întâlnire al bogaților și celebrilor, era complet ticsit.

Cealaltă direcție era la fel de ocupată cu cârduri de turiști ca în spatele meu.

Roci și cu mine am făcut niște poze în parcarea uriașă care găzduia o singură mașină, deși una foarte frumoasă.

Și apoi m-am aventurat pe plaja menționată mai sus. Când reușeam să deschid ochii, între rafalele de vânt care aruncau nisip în tine, am observat că plaja are, în cea mai mare parte, nisip tare și compact. Așa că m-am gândit imediat „cât de greu ar fi să fac derapaje aici?”

Din păcate, Roci și cu mine am mers câțiva kilometri încercând să găsim o cale pe plajă, dar fără noroc. Cei din Lumsford au făcut plaja rezistentă la idioți destul de bine, se pare.

Notă: e enervant să-ți auzi cel mai bun prieten zicând „măi, te porți ca un copil mic.”

Chiar cred că mă port cel puțin ca un copil de șase ani! Poate chiar șapte…

În procesul de a găsi o breșă în Linia Maginot a lui Lumsford, am găsit totuși alte locuri frumoase, inclusiv casa asta superbă de pe plajă care era de vânzare. Cum n-am auzit nimic de la casa pentru care am făcut o ofertă acum câteva zile, am decis să facem o ofertă și pentru asta.

Cum se zice în imobiliare, „locație, locație, locație.” Un strat nou de vopsea și niște lumini LED și va fi ca nouă. Sper să ne accepte oferta!

Și cum Newfoundland e destul de britanic în multe aspecte, Roci și cu mine am decis să ne oprim pentru un ceai.

Cum n-aveam ceai, ne-am prefăcut că bem, și apoi am plecat complet satisfăcuți. Cam.

Am mers pe un traseu superb de 6 km în Greenspond (recomandat de Kevin), și după vreun 1 km, ploaie.

După ce Roci a luat, mormăind, niște benzină normală, am găsit Amy's Place și am luat fish and chips:

Sunt sigur că mi s-a mai întâmplat să las cartofi prăjiți în farfurie. Probabil. De data asta, am lăsat… of… jumătate. A ajutat că erau buni (echivalent cu benzina normală a lui Roci, bănuiesc), dar nu grozavi. Pentru cei care nu cred că am lăsat cartofi prăjiți în farfurie, am dovadă fotografică. S-ar putea să nu se mai întâmple, deci mai bine o documentez acum.

Hai, Canada, să facem cartofii prăjiți ai libertății grozavi din nou! Ssst… hai să ne asigurăm că Roci nu ne aude, dar cred că își pierde comportamentul ei german cumpătat… Nu se poartă ca un limuzină de lux germană de 21 de ani cum se cuvine (pardon, sedan sportiv de lux). Se poartă ca un VW Polo GTI de șase ani!

Cealaltă recomandare a lui Kevin a fost Salvage. A încercat să mă pună să-l pronunț de trei ori, și cum tot râdea după a treia oară, am zis „mă rog.” Pronunția din Newfoundland era ceva de genul „Sauvage.” Ca faimosul Pascal Sauvage, desigur.

Indiferent de pronunție, locul ăsta e uluitor. Pozele nu se apropie nici pe departe de frumusețea lui, și îmi amintește de scena din Contact când testează mașinăria extraterestră în Hokkaido. Apropo, ăsta e filmul meu preferat, și nu din cauza lui Jodie Foster. Deși a ajutat.

Și asta a fost făcută în altă drumeție lungă, scurtată de o ploaie cam puternică. Nu eram complet ud leoarcă, dar destul de ud. A meritat!

Mulțumesc, Kevin, pentru recomandare! Cred că Salvage/Sauvage e priveliștea mea preferată până în punctul ăsta. Marți, a opta zi a lunii octombrie, Roci și cu mine am atins un punct jos în călătoriile noastre. Aș explica în detaliu ce s-a întâmplat, dar o poză face cât 1000 de cuvinte.

Punctul jos literal era o stradă care n-avea nimic atrăgător (pentru mine) în afară de numele ei.

Azi am văzut o latură a Canadei pe care n-o mai văzusem, latura aluziilor de dragoste și sexuale.

Unul (sau mai mulți) dintre fondatorii din Newfoundland avea, să zicem, un simț al umorului interesant.

Orașele erau numite Heart's Delight, Heart's Desire, Heart's Content și, La pièce de résistance, Dildo. Nu mă crezi? Vezi această dovadă fotografică irefutabilă pe care am făcut-o la insistența lui Roci:

Mai există și un South Dildo. Zic și eu.

Din păcate, e în afara sezonului în Canada, iar berăria și muzeul (combinație grozavă, apropo) erau închise. Deci fără tricouri pentru băieții mei din orașul ăsta.

Cam îmi place noua Roci, cu simțul ei al umorului în dezvoltare. A vrut și ea să oprim aici și să facem o poză. Cine știe, poate devine religioasă?

La plecarea din orașul foarte frumos Dildo, am văzut o reconstituire a „Păsărilor.” Cu rațe. Nu același efect, după umila mea părere. Și niciun sosie de Tippi Hedren nicăieri în… peisaj.

Am oprit din nou de mai multe ori decât un autobuz școlar în tură dublă, dar a meritat.

Iată câteva poze în plus din zona Dildo (scuze, a trebuit s-o mai zic o dată).

Și apropo de Roci, unul dintre becurile ei de stop din spate e ars, și am încercat să găsesc un bec de schimb 5007 (sau poate 7005).

Măi, canadienii sunt aaatât de drăguți. Nu eficienți, dar drăguți. Am mers la un Canadian Tire (un fel de Discount Tire plus NAPA la un loc), și m-au trimis în patru locuri până și-au dat seama că nu-l au. Alt magazin NAPA și-a dat seama mai repede că nici ei nu-l au.

Mai fac o mică paranteză aici, țara asta e aaatât de frumoasă. E așa interesant că, până și în zonele astea de coastă, sunt case chiar frumoase, și apoi literalmente alături e una abandonată (ca cele pentru care Roci și cu mine am făcut oferte). Tentant să iei o casă cu vedere la ocean aici, la o fracțiune din prețul din SoCal. Dar apoi, iarna… Și distanța. Bănuiesc că, dacă ai un motiv bun, sunt oferte grozave aici. Ar trebui să verific Salvage!

Hmmm… 5 minute mai târziu, am verificat Salvage (se pronunță Sauvage, ții minte?). La prima vedere, deloc ieftin. Ei bine, ieftin comparat cu San Diego, cu siguranță.

Există o proprietate de vânzare în Salvage, conform Zillow. Și e 1,2M, ieftină comparat cu San Diego, dar nu ieftină.

Stai, ăia sunt bani canadieni. Deci e ca 20 de dolari americani reali, nu? Aș vrea eu…

După ce am citit descrierea, sunt mișcat până la lacrimi. Cred că jumătate din cei 1,2M s-au dus la tipul sau tipa care a scris-o: „Principiul lor cheie a fost evitarea gesturilor de design ostentative în favoarea unei rețineri exersate, reinterpretând și îmbunătățind ușor elementele originale de design pentru a corespunde gusturilor contemporane și confortului domestic. Echilibrul păstrează cu dibăcie fațadele prezenței de lungă durată a caselor în peisajul iconic. Planurile interioare au fost informate de simplitatea și onestitatea lambriului alb original de tip shiplap, rezultând într-un design contemporan clar.” Citește restul pe Zillow și pregătește-te să verși lacrimi…

Tot îmi place proprietatea, dar e de fapt în Eastport, și nu chiar în Salvage.

Acum sunt în St John's și e frumos și aici (deși un pic supraevaluat, dacă mă întrebi). B&B cu aspect foarte englezesc, și e foarte drăguț înăuntru. Casa are probabil 100 de ani, ceea ce în termeni europeni e ca vreo 27 de luni. Gluma la o parte, e veche și are caracter. Toate dotările moderne, de asemenea. Un pic dificil de operat lampa cu ulei de balenă, totuși.

Sunt în camera Princess Mary, fiindcă King George, din păcate, nu era disponibil.

Și ca să clasific acest blog uneori divagator drept „educativ”, iată niște informații istorice. Labrador și Newfoundland au fost fondate de doi câini vizionari, un Labrador și un Newfoundland. Cățelandrii au văzut potențialul acestei părți foarte frumoase a provinciilor europene de peste mări ale Imperiului Britanic (plus celelalte puteri europene neimportante ale acelei vremi). Și au decis să se încorporeze ca parte a viitoarei Canada, și, fiind cățeluși buni, au jurat și credință Reginei engleze. Sau Regelui (nu-mi amintesc exact perioada).

Apropo, știi cum latră un câine canadian?

„Ham, eh!”

În următoarele câteva zile o să stau pe loc în St John's și o să vizitez local. Am nevoie de odihna aia, fiindcă cred că Roci și cu mine am condus prea mult. Eu o simt, ea nu. Și cum eu plătesc, stăm pe loc.

Și miercuri 9 a trecut, iar impresia mea despre St John's a urcat serios. Orașul în sine tot nu e favoritul meu, dar zona e Uber de frumoasă.

Impresia mea despre St John's e similară cu ce am perceput în Montreal mai devreme anul ăsta. E un oraș trecut de zilele lui de glorie, și în declin lent. Număr surprinzător de oameni fără adăpost aici, dat fiind climatul. Multe locații comerciale de top au panouri „de vânzare”. Nu-mi iese socoteala… fiindcă sistemul social canadian e considerat în general mai bun decât al nostru din SUA.

Indiferent de provocările economice și sociale, zona St John's e superbă. Îmi dau seama că zic „superb” prea mult, dar e adevărul, Onorată Instanță!

Cape Spear e cel mai estic punct din Canada, și dacă îți place oceanul, ăsta e un loc de nemuratat. Valurile oceanului spărgându-se pe stâncile de granit sunt o priveliște de admirat, iar ranger-ul(?) de la casa de bilete Canada Parks mi-a zis că azi e o zi foarte frumoasă, fără vânt. De obicei e mai furtunos aici. Mai ales în zilele cu vânt mare, valurile trebuie să fie un spectacol în sine.

Valurile care se spărgeau erau hipnotizante, și înainte de selfie le-am privit o eternitate. Vreo 5 minute, ceea ce era foarte mult timp pentru mine.

și aceeași priveliște ca mai sus, fără să folosesc mărirea de 5x de pe telefon:

Mâine se presupune că plouă toată ziua, așa că poate voi vizita Fort Amherst…

Și apropo de vreme, e no bueno.

Începând de la noapte, va ploua tot timpul cât mai am în St John's și va ploua mult și cât sunt în Franța (Saint-Pierre și Miquelon). Uf…

Ei bine, hai să zicem, e doar apă…

Cape Spear are o poveste interesantă. În mare parte legată de armată. Britanicii l-au dezvoltat pe o perioadă foarte lungă, și a apărat vitejește Canada de naziști în al Doilea Război Mondial. Există un afiș amuzant (pentru mine) în buncărul de sub deal cu un uriaș (nu la scară) distrugător nazist venind spre tunurile mari instalate în vârful muntelui.

Signal Hill are o legătură istorică cu prima comunicație radio transatlantică, de Marconi. Am făcut o grămadă de poze, dar cum nu-s de cea mai bună calitate, voi lega povestea aici.

Am găsit o poză interesantă cu tuburi cu vid folosite la începutul anilor 1900:

Cam am amestecat Signal Hill și Cape Spear, dar e ok, fiindcă distanța dintre ele e sub 15 kilometri (regulile fotografiei permit poze amestecate dacă locurile sunt sub 20 de kilometri, sau așa aud).

Tunurile de la Cape Spear din al Doilea Război Mondial erau proiectate ingenios ca să dispară, și mi s-a părut interesant, fiindcă bănuiesc că niciun tun naval nazist n-ar fi putut ajunge în rază fără să fie pulverizat.

Farul Cape Spear datează din 1836, 1 octombrie la ora 15:15 (glumesc cu data exactă), ceea ce îl face cel mai vechi din Canada. Designul e tipic pentru coasta de est a Canadei, combinând turnul cu lumina cu casa pentru omul de la far (ăsta e termenul??) și familia lui.

E interesant ce aveau în depozit pentru acele luuungi luni de iarnă:

Și mai e un turn cu lumină care era încuiat și nu era disponibilă nicio informație.

Așa că mi-am pus la treabă abilitățile de spărgător încercând să intru:

Fără succes, din păcate.

Aveau chiar și o expoziție de artă, și cum am nas pentru artă, m-am strecurat.

Mi s-a recomandat să vizitez și Petty Harbour – Maddox Cove. Ceea ce am făcut, și deși era foarte frumos, cred că Cape Spear e muuult mai bun. Așa că am stat vreo oră în Petty Harbor, privind valurile și vorbind cu Andrei despre Formula 1 și cu Radu despre uragane și electricitate.

Subiecte foarte intelectuale, dacă e să spun eu…

Întorcându-mă în oraș, am dat de trafic, dar nu era rău:

Închei pentru azi cu Roci admirând valurile la Cape Spear:

În timp ce aștept la traversarea cu feribotul spre Franța (am ajuns mult prea devreme), iată câteva poze de ieri:

Și o priveliște a portului de sub Signal Hill, de la Fort Amherst:

Pe drumul de întoarcere spre Cape Spear (așa frumos acolo că am mers a doua oară), am văzut indicatorul ăsta. Interesant, elanii (sau e „elani”?) sunt limitați la 50 km pe oră. Asta înseamnă că îi poți întrece cu orice mașină modernă!

Și acum trecem la Franța franceză

.