Roci and I – Oh là là, Canada francez!

Je me souviens! Îmi amintesc!

Deviza provinciei Quebec e foarte potrivită, deși nu în sensul ăsta. Îmi voi aminti mereu cât de frumoasă e această parte a Canadei. Trecând prin Vermont, m-am gândit că e un loc în care trebuie să mă întorc, fiindcă e superb. După ce am intrat în Quebec dinspre Vermont și am început să conduc pe coastă, mi-am dat seama că Quebec e hipnotizant. Rămân repede fără adjective, iar cuvintele nu pot descrie cât de frumoasă e coasta Quebecului. Și, apropo de trecerea frontierei, cea care duce mai-mai direct în Quebec City e foarte mică și, cel puțin pentru mine într-o dimineață de sâmbătă, s-a trecut ușor. Gândește-te la trecerea de la Tijuana înapoi în San Diego dacă n-ai Global Pass sau echivalent. Apoi gândește-te la opusul, și tocmai ți-ai imaginat trecerea frontierei Quebecului. Ofițerul canadian mi-a pus destul de multe întrebări, și începeam să cred că bărbieritul de dimineață nu m-a făcut să par mai puțin suspect. M-a întrebat când am mai fost în Canada, și după ce am zis acum câteva zile, a devenit foarte interesat să stea de vorbă cu mine. Mult mai târziu mi-am dat seama că am manifestat comportamentul de catâr (sau poate personalitatea mea era magnetică?)

Catârul – film grozav, apropo. Ofițerul a cedat până la urmă când și-a dat seama că sunt doar un turist habarnist, și când i-am spus că voi conduce pe Trans Quebec, și apoi până în Newfoundland etc. cu Roci, a început să zâmbească. Nu-s complet sigur de ce… Oricum, ăsta e de departe cel mai lung dialog pe care l-am avut cu un ofițer de frontieră, întrecând chiar și ocazia când am fost trași pe dreapta pentru control întorcându-ne din Mexic (dintr-un motiv de nepătruns, grănicerii nu agreează glumele, mai ales când ai accent rusesc).

Cum o poză face cât 1000 de cuvinte, iată câteva cadre din plimbarea de duminică dimineață (9/29/24).

Și cum n-am mai postat nimic de ceva vreme, iată niște conținut mai vechi.

Începând cu o altă încercare culturală, care după umila mea părere a fost mai mult ratare decât reușită. O întreagă expoziție la Muzeul Civilizației era dedicată diverselor tipuri de lupte. Deși sunt cam fan André the Giant, expoziția a fost cel mult așa-și-așa.

Am crezut că de acum înainte tot restul va fi mai bun. Nici pe departe. Secțiunea de lupte era mai bună decât aproape tot restul. Unele părți care vor rămâne nenumite au fost oribile, și într-un caz anume, cele trei femei care însoțeau o expoziție practic și-au cerut scuze pentru conținutul ei.

Am găsit totuși ceva interesant:

Bineînțeles că nu e a lui Brian… dar mi s-a părut un design interesant, très français.

Am fost în Quebec City mai devreme anul ăsta cu fiul meu preferat, Geo. Însă, fiind într-o excursie de o zi din Montreal, n-am putut explora atât de mult cât am reușit de data asta. Quebec City e un loc superb și, după umila mea părere, e mult mai frumos decât Montreal.

Acum spune-mi dacă acest castel/hotel cu vedere la fluviul Saint Laurent nu e unul dintre cele mai romantice locuri din America de Nord (desigur, mai e mereu și Parisul).

Inutil să mai zic, Roci și cu mine n-am stat aici. Ne-am păstrat banii pentru benzina Premium și supa franțuzească de ceapă. Cred că poți ghici cine ce primește aici… Și recomand și croaziera pe fluviu, cu un pic de istorie adăugată pe deasupra (de o ghidă care vorbea o engleză perfectă și ceea ce mie mi se pare o quebecheză perfectă).

E duminică seara în Baie-Comeau, iar mâine dimineață Roci și cu mine vom porni pe „La pièce de résistance” – QC 389 alias Trans Quebec.

Planul e să stau la Relais Gabriel, sau poate la Station Uapishka dacă franceza mea n-a fost destul de bună ca să fac o rezervare ca lumea. Vom vedea.

După două zile voi fi în Labrador City (dacă porțiunile de pietriș ale lui 389 nu vor fi prea mult pentru Roci) și voi avea din nou semnal la telefon. Îmi voi testa dispozitivul de mesagerie prin satelit Zoleo. S-ar putea chiar să merg la pescuit… ăsta e un „poate” cert… Roci și cu mine abia așteptăm La grande aventure

. Noroc până atunci!

…și, în celebrele cuvinte ale lui Russel Case, „M-am întooors!”

E 1 octombrie, o zi cu oarecare însemnătate. Azi e prima zi a noului buget al SUA!

Și după acest anunț public, să ne întoarcem la călătorie.

Continuând spre nordul Quebecului (până în orele dimineții de 1 octombrie).

Am ajuns în Baie-Comeau fără incidente, iar Roci toarce ca o pisicuță. Cauciucurile noi sunt practic făcute pentru mașină. Le-am recomandat deja fiului meu preferat, Andrei, fiindcă el locuiește în Anglia și, se pare, e frig și ghețos acolo. Mereu am crezut că doar plouă. Cine ar fi zis… O mică paranteză: am făcut multă documentare pe YouTube despre cauciucuri și cum să le repari. Dacă vrei să afli mai multe despre de ce am ales Michelin Pilot Sport 4 All Season, vezi acest video.

După expertul în cauciucuri de renume mondial și, în consecință, cel mai bun prieten al meu, Radu, Michelin CrossClimate2 sunt cele mai bune. Și dacă ai văzut videoul de mai sus, tipii ăia sunt de acord. CC2 sunt mai bune pe ud și pe zăpadă decât PS4AS. Dar eu, fiind eu, și revenind la analogia cu Shallow Hal, m-am luat după aspect. Și pentru mine, PS4AS arată mult mai frumos decât CC2. Și cu asta basta. Tot legat de cauciucuri, dacă vrei să afli cum să peticești un cauciuc și cu ce, vezi acest video.

Cum se învârtea lumea în jurul axei ei înainte de YouTube?!?

Altă paranteză legată de mașini: Andrei îmi spune că e tentat de un fel de Mini Morris făcut pentru/după „The Italian Job” cu Michael Caine (îl ador!). Și ce film clasic. Deși mi-a plăcut și versiunea cu Charlize Theron. Dar bag-o în orice film, și probabil îmi va plăcea (exemplul edificator, AeonFlux).

Deci ăsta ar putea fi următorul meu vehicul de vacanță europeană? Să văd Europa, mai ales bucățile pe care nu le-am văzut deja (plus Pompeii și Firenze), într-un Mini. Nu-s sigur că încap în el, totuși. Sunt însă destul de sigur că Mini-ul ar încăpea în portbagajul lui Roci

. Baie-Comeau e cam ce mă așteptam, doar o oprire pe drumul spre QC 389. Am făcut o plimbare lungă în seara în care am fost acolo, și era frumos, dar sunt părți mult mai frumoase în Quebec (fără supărare!)

Pe plimbarea de pe malul/parcul de la țărm, am găsit acest afișaj interesant de pietre pictate care se întindea pe câțiva kilometri. E unul dintre cele mai emoționante lucruri pe care le-am văzut de mult timp. Hugo, un băiat de 8 ani, se luptă cu cancerul, iar acest afișaj de pietre e un omagiu adus luptei lui de un număr uriaș de copii. Frumos.

Așa că luni dimineața asta am pornit dis-de-dimineață de la Le Grand Hotel din Baie-Comeau, cu o discuție cu Radu și un sandviș Timatin consistent de la Tim Horton's. Plus o cafea neagră bună.

Prima parte pe QC 389 e perfectă. M-a făcut să mă gândesc că, deși Roci e suprem de confortabilă și destul de agilă pentru o mașină atât de mare, mi-ar plăcea să conduc una dintre celelalte comori ale mele, Baby și Giulia.

Bine că nu le aveam pe niciuna cu mine, fiindcă tentația de a conduce repede pe drumul unduitor și plin de curbe e copleșitoare. Roci e un Grand Tourer, iar cel mai bun mod în care i-aș descrie stilul de condus pe drumul cu curbe și denivelări e cel al tigrului care se apropie de sol pe măsură ce se apropie de pradă. Mă îndrăgostesc de mașina asta și, mărturisesc, faptul că am păstrat-o denotă un gust rafinat la mașini (nu vorbesc despre mine). Cam jumătate din cei 300 km dintre Baie-Comeau și Relais Gabriel sunt asfalt (unele porțiuni grozave, unele bune) și jumătate e pietriș.

Am pornit prudent, fiindcă întregul drum de 300 km nu e acoperit de semnal telefonic și nu voiam să fac

ceva prea prostesc.

Cum n-am fost niciodată renumit pentru răbdarea mea, până la urmă am mers un pic mai repede, și nu pot nici confirma, nici infirma că s-au atins viteze de trei cifre pe pietriș.

Iar poza următoare arată niște „gogoși” (urme de derapaj) care probabil erau acolo înainte să ajung eu.

Lipsa semnalului nu m-a deranjat deloc (amuzant, fiindcă credeam că va fi mare lucru). Ce m-a stresat un pic pe porțiunile de pietriș erau camioanele mari care mergeau cu viteză și aruncau pietre și praf peste tot pe drum. Când întâlneam unul, încetineam mereu și mă trăgeam cât puteam de mult spre dreapta (nu politic vorbind), dar am „manifestat” exact de ce mă temeam. Am prins o piatră cât toate zilele care mi-a lovit parbrizul cu viteză. Jur că am văzut chestia aia venind spre mine ca în încetinitor, și nu puteam face nimic. Cred că designerii Audi care au scos seria D2 A8/S8 au lucrat înainte la tancurile Leopard 2, fiindcă Roci e construită ca unul. Deși mult mai agilă. Cred, fiindcă n-am condus niciodată un L2. Wehrmacht, mi-ar plăcea să conduc unul – ce ziceți, băieți, de un road-trip într-un L2 până în Franța? Nu-i o idee grozavă, ziceți?!?

Parbrizul a spart piatra în bucăți la impact, și s-a ales doar cu 3 zgârieturi mici. Uimitor. N-are cum, nici în ruptul capului, ca parbrizul oricărei alte mașini să fi încasat bolovanul ăla nenorocit fără să crape sau să se facă țăndări de tot. Poza următoare arată partea de sus a geamului de la șofer.

După cum vezi, băieții de la Leopard 2 au făcut geam cu perete dublu. Pun pariu că rezistă la un glonț de calibru 22 în cap. Doar când geamul e ridicat, totuși.

OK, mă opresc din a mă plânge că izolația și geamurile groase ale mașinii ăsteia te împiedică să auzi motorul ăla glorios. Poate.

Quebecul a continuat să fie superb ca de obicei, și iată dovada. Jur că nu pot face o poză bună nici să mă tai, iar realitatea e muuult mai frumoasă.

Pentru corectitudine, pozele mele arată jalnic comparativ cu locul în sine…

Fapt amuzant. QC 389 n-are magazin Ikea, dar mobilă de calitate se găsește literalmente pe marginea drumului.

Te rog remarcă patina rafinată a acestor piese clasice, spre care Roci arată cu farurile.

La sosirea în Relais Gabriel, ascultam noua mea favorită, Najoua Belyzel (deși Mylène Farmer va fi mereu le numéro un pour moi). Bineînțeles, Najoua cânta „Gabriel.”

Vai, Pourvoirie Relais Gabriel e cam dărăpănat, și n-ar fi trebuit să plătesc prețul cerut (de trei ori prețul de pe site, deși probabil neactualizat de la începutul anilor 1900). Nu-s sigur la ce naiba mă gândeam

… Iată magnifica mea cameră și pierde-te în uimire!

Dacă ți-aș spune cât am plătit pentru debaraua asta glorificată, nu m-ai crede. Circumstanță atenuantă: era foarte curată. Și am dormit ca naiba, zgomot cu nemiluita, camionagii plecând la 5 dimineața, iar patul mă trezea de fiecare dată când mă întorceam. Suna ca un elefant îmbrăcat în latex mulat mișcându-se într-o bibliotecă liniștită.

Măcar mă simțeam în siguranță, fiindcă aveam un camion plin cu dinamită la 10 metri distanță. Poate 12 metri.

Am auzit că dinamita e extrem de stabilă, până când explodează.

După cum vezi și din poză, Roci se simte ca acasă printre camioanele de lucru.

Și, apropo de camioane, nu ratează nicio ocazie să-și facă prieteni noi. Iat-o, stând de vorbă cu un camion de pe ruta Montreal-Labrador. Puternicul ei V8 era inaudibil lângă motorul camionului, deci s-ar putea să fi fost o mașină electrică…

Nu există coincidențe. Datorită faptului că am fost prost și n-am mai condus încă 10 minute ca să verific mai întâi cazările de la Station Uapishka, și plătind cel mai mult din toată călătoria pentru o cameră de hotel, s-au întâmplat două lucruri.

1. Am întâlnit cea mai drăguță familie canadiană. Hélène Geoffroy m-a auzit exersând franceza mea perfectă (departe de asta) și mi-a oferit ajutor. Ea, soțul și fiica ei mi-au dat sfaturi neprețuite despre ce să văd (și ce nu, deci sayonara Cartwright!). Am adăugat câteva opriri în locurile recomandate. Hélène, dacă tu și familia ta ajungeți vreodată în San Diego, te rog contactează-mă, și îți întorc favoarea! 2. Am început să citesc o carte primită în dar de care credeam că nu mă voi apuca niciodată (și nu, nu e SF).

La punctul 2, a ajutat că internetul la Relais Gabriel e de nasol. Dial-up-ul ar fi mai bun, fiindcă acest tip particular de internet e probabil bazat pe biți și baiți care ies prin semnale de fum. Sau pinguini (cuvântul meu pentru porumbei și orice altă pasăre).

După ce am luat camera la Relais Gabriel, am mers la Station Uapishka și, măi, m-am simțit ca un complet fraier. Cabana Noorvik pe care am închiriat-o acolo pentru noaptea următoare e pe lac, și voi avea poze curând. Am făcut o drumeție în jurul lacului uriaș și l-am avut numai pentru mine! Bănuiesc că după-amiezile de luni nu sunt ore de trafic intens la lac…

Lacul ăsta e de fapt parte din uriașul Ochi al Quebecului (lacul Manicouagan), și nu mi-am dat seama de asta până n-am privit harta!

Și o ultimă poză deocamdată, pe măsură ce termin de scris asta… vedere de pe chaise-longue de pe veranda de la Station Uapishka, cu cafeaua. Când mi s-a înmânat cafeaua, am dat lovitura cu replica „vous sauvez ma vie.”

Câteva poze cu Roci în plus:

Vremea parantezelor: în căutarea pe YouTube pentru notele de mai sus, am găsit un video amuzant care mi-a plăcut mult. Evident, n-are nicio legătură cu nimic din ce am scris. Vizionare plăcută!

Actualizare de marți seara… Station Uapishka pare să fie activă cu fenomene paranormale și posibil extraterestre… Iată dovada #1:

și dovada #2:

Bonne nuit pentru azi

.

Și, sărind rapid la 2 octombrie…

Ieri mi-am luat liber de la călătorit și doar m-am plimbat în jurul lacului (Ochiul Quebecului) și m-am relaxat. Am terminat o carte, chiar bună. Și m-am mai relaxat. Oamenii de la Station Uapishka sunt drăguți. Mi-au distrus însă complexul de superioritate la vorbit franceza. Se pare că „dîner” nu e echivalent cu „dinner”, cum presupuneam. Mi-au lămurit asta, și de atunci am completat orice cerere în franceză… în engleză. Mai puține greșeli, deci…

Le-am făcut cinste cu o bere celor de acolo, fiindcă erau foarte drăguți. Am vorbit pe îndelete cu bucătarul, tip de treabă, și am învățat și cum să salut în limba Primelor Națiuni de la o tânără drăguță care m-a ajutat și cu franceza. Am uitat prompt salutul în limba Primelor Națiuni.

Ăsta sunt eu luând-o foarte ușor la lac, în fața cabanei, iar Roci transmițându-mi subliminal gânduri de „hai să conducem un pic, leneșule.”

Subliminalul nu ține la mine…

Și nu, n-am făcut foc. Sunt mult prea leneș pentru asta. Cum am citit azi o carte filosofică despre viață, ce zici de asta?

Nu-i asta o analogie perfectă pentru viață? Mergi pe un drum limpede, și chiar dincolo de orizont, habar n-ai ce te așteaptă. Poate drumul va continua drept după o mică vale, cum te-ai aștepta normal, dar poate va coti brusc. Și uită-te la nori… întunecați și grei, dar cumva la linia orizontului lucrurile arată mai bine. Cam ca viața, nu?

Notă: uneori sunt uimit de propria mea profunzime filosofică… Cum am promis, mai multe despre cabană. E o căsuță chiar cochetă, cu un pat la mezanin/etaj. Mai multe despre asta imediat. Are duș și ceva asemănător cu o micro-bucătărie (nu mi-a păsat) și un duș (mi-a păsat mult).

Fără baie, însă. Clădirea principală e la 4 minute de mers pe jos, iar noaptea e cam prea frig, întuneric și enervant să mergi, așa că folosește-ți imaginația

.

Și, deși mie mi se pare romantic și chiar mi-a plăcut amenajarea, e un pic impractic. Să cobori la 4 dimineața ca să faci pipi e teribil de enervant (aici ar fi trebuit să se declanșeze imaginația ta). Și m-am lovit la cap de tavanul foarte jos de câteva ori, dar cum e din lemn, a fost lemn pe lemn (nu-s sigur dacă se traduce bine).

Una peste alta, o îmbunătățire uriașă față de Relais Gabriel.

Cina care sărbătorea noul buget al SUA a fost foarte bună, și eram sătul când drăguța femeie îmi aduce o bucată uriașă de plăcintă. Bineînțeles, sunt foarte politicos, și mama mereu a zis că trebuie să-mi termin mâncarea din farfurie. Ceea ce am și făcut prompt. Plăcintă bună!

Și în dimineața asta, după obligatoriul duș rece*, am făcut altă plimbare lungă, după ce m-am trezit cu probabil 10+ ore la activ. Sau la burtă?

*Duș rece – căsuța asta e ecologică și totul era alimentat solar. Ceea ce înseamnă că, atunci când am făcut dușul de seară, era rece ca dracu', iar dimineața asta era rece-ish. Se pare că solar înseamnă doar când e soare. Cine ar fi zis… Apropo de dușuri reci, mivoks-urile mele s-au retras interior de parcă aș fi fost Scarran (sper că prinzi argoul Farscape…).

Am dezvăluit deja că există fenomene paranormale la Station Uapishka. Iată alt exemplu de obiect extraterestru:

E o navă extraterestră care s-a prăbușit aici acum eoni, și probabil s-a micșorat mult din cauza umidității:

Rămânând în ton cu descoperirile mele științifice, am ieșit afară din cabană la 22:00 ca să văd stelele și poate să am mare noroc și să prind o licărire de Auroră Boreală. Luminile Nordice erau complet absente la datorie (aplicația mea zicea 2% șanse s-o văd în seara aia). Stelele erau grozave datorită poluării luminoase foarte reduse, și se vedea un pic centrul Căii Lactee. Curiozitatea mea științifică a pierdut foarte repede bătălia cu frigul, și m-am dus la culcare. Am făcut multe poze, și toate erau consecvente. Arată jalnic. Ceea ce mă aduce la ziua de azi, a doua zi a lui octombrie, Anno Domini 2024.

O să zic, nu m-am mai distrat atât de mult cu pantalonii pe mine de foarte mult timp.

Roci e al naibii de uimitoare! Mereu mi-au plăcut mașinile mele cu tracțiune spate, și strâmbam din nas la mașinile AWD, chiar și când mi s-a servit fundul la Streets of Willow de un Mitsubishi Evo pregătit de curse (cu Baby, Honda mea S2000). Oricum, să conduc Quattro-ul pe pietriș și nisip, și să-i testez capacitatea stranie de a ține linia în timp ce derapează, e uimitor. Fără griji, am făcut derapajele pe marginea drumului, în câteva zone unde era destul spațiu să fac pe prostul, fără consecințe rele. Derapaj minim pe drum, fiindcă mi s-a făcut frică (chiar și când transpiram, ha!). E o mașină scumpetea, și e mult mai ușor de derapat decât S2000… controlul e uimitor. Și, cum am zis, n-am făcut-o mult pe drum, fiindcă mi-era prea frică să nu ratez o curbă și unul dintre camioanele uriașe care merg cu viteză să pună prematur capăt road-trip-ului meu.

Voi încerca să descarc niște videoclipuri cu camioanele mari mâine, fiindcă azi am uitat de asta. Acum sunt prea gras (voi explica) și prea leneș. Și am menționat că e al naibii de frig aici? Notă pentru mine: trebuie să găsesc o cale să derapez cu Roci pe zăpadă, într-un mediu controlat.

Și alt peisaj superb pe marginea drumului:

Cred că am ratat poza asta, așa că o inserez acum (adică mai târziu):

Când ultima parte din QC 389 se transformă în 500 (Trans Labrador), drumul are o suprafață de asfalt perfectă. Am mers un pic-pic-pic peste limita de viteză. Roci e imperturbabilă. Ține traiectoria perfect. Cauciucurile noi și geometria au ajutat, dar, măi, mașina asta e solidă, material pur de Autobahn.

După o zi atât de distractiv-distractiv-distractivă, am mers la un restaurant de grătar cotat cu 4,7 stele aproape de hotelul meu. Baba Q's Smoke & Grill e cel puțin 4,8 după umila mea părere.

Am mers gândindu-mă că iau ceva ușor, poate o salată. Dar oamenii de aici sunt foarte drăguți și prietenoși, și au tendința să-ți recomande lucruri. Și ăsta e rezultatul:

La stânga, tăiată din poză, e o tăviță cu legume, ca să pot pretinde că a fost totul salată. Și asta a fost după o supă franțuzească de ceapă chiar bună. Foarte gustoasă, și cel mai mult cașcaval pe care l-am avut vreodată într-o supă. Mmm.

Am dat gata tot. Și în caz că te întrebi: da, am autocontrol, dar aleg să nu-l exercit.

Cum am terminat tot (îți amintești ce mi-a zis mama? Deci e vina ei), ăsta sunt eu acum (m-am bărbierit, deci arăt un pic diferit):

Mulțumesc, Greg, pentru recomandările de mâncare și mai ales pentru sfaturile despre Labrador și Newfoundland. Dacă ești în San Diego, dă-mi un semn și mă asigur să-ți recomand ceva la fel de săturios ca ce am mâncat în seara asta

. Mi-a făcut plăcere să te cunosc!

Scriu asta dintr-un hotel din Labrador City, așa că aici se încheie partea de Quebec / Canada franceză a blogului meu de călătorie și trece la Labrador (a cărui ultimă bucată face, desigur, parte din… Merde!).

Iubesc Quebecul! Și acum, spre Oh, Canada, cea vorbitoare de engleză!