Roci and I – pornim la drum

Ca să merg spre est, am decis să merg spre nord. Deștept!

Deși am de gând să improvizez total pe măsură ce apar cazările și traseul, și să las inspirația de moment să mă ghideze, ăsta e itinerariul la care mă gândesc. Măcar primele bucăți.

Am văzut acum mulți ani Upper Antelope Canyon, iar acum va fi rândul celui de jos. Poate îl găsesc și pe cel din mijloc?

Cât despre Bozeman, va fi unul dintre punctele forte ale călătoriei. La urma urmei, e locul Primului Contact!

(c) Startrek.com

…și astăzi, 9/12 (sau, dacă ești european, 12/9), adică a douăsprezecea zi a lui septembrie, Anno Domini 2024, am plecat din Carlsbad. Dar nu chiar așa de repede!

Mai întâi, mi-am dat seama că fundul mare al lui Rocinante (citește portbagajul) nu e destul de mare dacă îți iei cu tine o tonă (unitate de măsură internațională) de vechituri. Sculele ocupă mult spațiu, ca să nu mai zic că sunt grele. Dar mai degrabă voluminoase decât grele

. Îmi amintesc cum vorbeam cu Owen despre cum ar folosi Mafia mașina asta – probabil încap cinci cadavre de constituție medie în portbagaj. Incomod, dar dacă sunt morți, nu s-ar plânge, nu?

A trebuit să las în urmă scaunul de plajă ca să pot închide portbagajul.

Ei bine, atunci sunt gata de plecare, și ăsta sunt eu așteptând ca totul să fie perfect de acum înainte:

Așaaa, mă urc în mașină și… nimic. Demarorul nu pornește, radioul e mort, niciun fel de electricitate. Ce naiba? Ca să scurtez o poveste deja scurtă, instalasem un întrerupător rapid pentru baterie, iar vibrațiile l-au deconectat. Simplu, dar ar fi trebuit să-mi vezi fața stând în fața casei, pregătit pentru un drum lung, într-o mașină moartă. Problemă autoprovocată #1. Să sperăm că numărătoarea nu va crește prea mult…

Traficul spre Vegas n-a fost deloc rău, și am făcut 21 mpg. Stai, ce?!? Da, 21 mpg – în timp ce în Carlsbad face 15-16 la maxim.

Grozav. Am condus ca un om normal, totuși, așa că poate asta explică, ha!

Acum sunt la Luxor (Piramida), fiindcă mereu am vrut să stau aici. Și plec în curând să văd un spectacol, „Particle Ink.” Pare interesant.

Notă după ce am văzut spectacolul. E frumos. Dacă ești în Vegas, e de neratat.

Și iată o poză interesantă chiar înainte de Vegas, cu chestia solară strălucind în soare:

Și o notă complet aleatorie: nucile de Brazilia sunt delicioase! 9/13 – Grand Canyon West (de la Las Vegas la Flagstaff) Am mai fost pe celălalt versant al Marelui Canion de câteva ori, iar versantul de vest e mai greu de accesat. Merită din plin, după umila mea părere.

Priveliștile de la Guano Point sunt de murit.

Iată-mă pe mine în Skywalk, la 1,5 km deasupra fundului canionului. Bine că nu sunt mai gras

.

Și ăsta e același Skywalk, văzut din lateral. O bucată de inginerie chiar frumoasă!

Și una dintre multele poze pe care le-am făcut la Guano Point:

Uluitor de frumos. Nu am putut – nu m-am putut abține să nu mă gândesc la Will Smith zburând pe fundul canionului cu extratereștrii în spatele lui. Dacă vreun extraterestru citește asta, ferește-te de parașută! Și ultima bucată pentru azi, Roci în fața indicatorului de la intrarea de vest:

E frumoasă!

Și ca să închei ziua, am vizitat Observatorul Lowell. Nu doar că e faimos pentru astronomul cu același nume, dar oamenii cumsecade de la acest observator au descoperit Pluto. Și, stând de vorbă cu una dintre oamenii de știință de aici, ea încă e convinsă că Pluto ar trebui considerat planetă!

În timp ce mă distram cu toate astea, Roci era parcată în fața indicatorului de la intrare, ca toată lumea s-o admire (glumesc, și nu s-a dat nicio amendă de parcare).

9/14/24 Antelope Canyon (de la Flagstaff AZ la Provo UT) Am pornit devreme azi, și a fost grozav fiindcă am prins un tur mai devreme la Antelope Canyon. Și ce tur a fost! Comparat cu Upper Canyon, Lower Canyon e mult mai lung și mai greu de străbătut (scări abrupte și trepte). Merită din plin!

Am făcut 257 de poze și voi posta aici doar câteva.

A doua poză a fost făcută de ghida turului, fiindcă se oferise să facă poze și să ne arate diverse filtre de iPhone… drăguț!

Și un fapt amuzant: cea mai scumpă fotografie vândută vreodată a fost 6,5 milioane de dolari (M ca în milioane), acum un deceniu, de Peter Lik. A fost făcută la Antelope Canyon, și iată o versiune de rezoluție mică:

Poza se numește Phantom, și poți citi mai multe despre ea aici.

Am văzut o expoziție Peter Lik în La Jolla acum câțiva ani, și tipul e chiar bun.

Și un cuvânt despre hotelul din Provo, Hines Mansion. Doamne, ce loc drăguț.

Camera mea, Secret Garden, e foarte drăguță, și presupun că toate celelalte sunt la fel. Deasupra camerei am un gargui, așa că voi dormi bine cu un asemenea apărător

.

Și cel mai drăguț lucru, mai au și camera asta, sub scară:

Da, e camera Harry Potter! Nu am văzut-o pe dinăuntru, fiindcă cine știe ce pândește acolo

.

Mulțumesc, Radu, că m-ai convins să nu fac economie la cazări…

Provo se dovedește mult mai frumos decât aș fi crezut, și asta după doar o oră de plimbare. Cum zice Arnie, „I'll be back!”

9/15/24 Park City (urmează harta cu toate opririle)

Am fost la Park City de câteva ori, dar niciodată pe ruta asta. Foarte recomandat, fiindcă drumul din jurul peșterii Timpanogos e superb de condus.

Frânele care se cutremură fac totul cu atât mai „interesant”. Trebuie să înlocuiesc discurile de față ale lui Roci, fiindcă au fost rectificate, dar cum nu mai au destul material ca să disipeze corect căldura, s-au deformat. Așa că Roci imită bine un tractor din anii '50 care frânează pe pavaj ud. Ăăă… n-am condus niciodată un tractor din anii '50 pe pavaj sau pe orice altă suprafață, dar așa îmi imaginez că se simte. No bueno. Sundance, o stațiune montană deținută de Robert Redford, e Uber de frumoasă. Mă voi întoarce să stau aici, probabil (citat din Farscape).

E mică, dar are cu totul altă atmosferă decât Park City sau chiar Solitude. Nu pare deloc turistică (știu că e amuzant s-o spun), iar plimbarea în jurul întregii stațiuni durează probabil 30 de minute. Plimbare foarte frumoasă, cu câteva mini-cascade presărate ici-colo.

La stânga mini-cascadei (sau cum vrei s-o numești) e o cabană/clădire pentru evenimente. Aș zice că poate găzdui evenimente de 50-100 de persoane, dar nu mult mai mult. Pitoresc.

Peștera Timpanogos a fost interesantă, dar după ce am văzut Carlsbad Caverns în New Mexico, nimic nu se mai compară. Totuși, drumeția până acolo a fost superbă. Doar 2,5 km, dar urci 335 de metri. Erau o mulțime de turiști morți și copii abandonați pe drum. Cam glumesc, dar a fost un exercițiu chiar bun. Apple Watch-ul meu a zis că pulsul mi-a ajuns la 161. Și ceasul mai zice că cei 335 de metri de urcare echivalează cu 101 etaje

. Drumul dus-întors până la peșteră e foarte frumos, iar două mașini abia pot împărți șoseaua fără să-și împartă și vopseaua.

Solitude a fost o variație pe aceeași temă turistică, dar grătarul cu vedere la telescaun avea burgeri de bizon foarte bine cotați.

A fost absolut delicios! După părerea mea științifică, bizonul e o vacă extrem de gustoasă.

-ii sunt grozavi… Adaugă niște avocado proaspăt și bacon crocant, și poți face pe oricine să-i fie foame.

Închei ziua cu o poză a lui Roci pe marginea unui drum foarte pitoresc și…

… și Roci în fața castelului unde prințesa aștepta să fie salvată…

Vai… prințesa e moartă de mult, iar castelul a fost abandonat din cauza boom-ului imobiliar din Florida din anii 1890… În timp ce Roci face o imitație bună de Rocinante, subsemnatul nu prea reușește să-l imite pe Don Quijote…

9/17 – Alpine, Wyoming

Ei bine, azi a fost o zi grozavă…

Dimineață am dus-o pe Roci la Alpine Foreign Repairs în Salt Lake City (dacă traversezi țara cu un Audi mai vechi care are nevoie de ajutor, Joe e omul).

După ce m-am săturat de zguduitura masivă de la frânare, și ținând cont de impactul cosmetic advers atât asupra plombelor mele, cât și asupra bărbiei mele duble, i-am găsit pe tipii ăștia. Joe e proprietarul de 44 de ani (aceeași locație afurisită!!), și fac numai Audi. Ei bine, au adăugat două discuri de față Textar nou-nouțe și patru plăcuțe Textar noi, apoi au scăzut o sumă nu tocmai neglijabilă de $ din contul cardului meu.

M-am întors la hotelul de 2,5 stele chiar drăguț (Radu!) pentru un interviu, și după aceea înapoi la Alpine Foreign Repair să-mi iau iubita Rocinante.

Roci acum frânează ca o campioană. Gata cu planificatul din timp și frânatul brusc în ultimul moment ca să minimizez zguduitura, în timp ce derutez complet mașina din spate. Gata cu ținutul gurii deschise și al umerilor relaxați ca să minimizez ciobirea dinților și un spasm la spate… Acum se simte aproape prea ușor de condus!

Mergând de la SLC la Alpine WY, am trăit următoarele:

1. Ploaie puternică (fără mini-video aici, fiindcă toți am văzut ploaie, nu?)

2. Grindină

3. Zăpadă

4. Vaci

Ei bine, eu fiind adept al învățării pe tot parcursul vieții, am primit următoarele lecții de viață:

1. Când Radu îți spune să cumperi cauciucuri noi, fă-o.

2. Să pleci într-o călătorie prin toată țara cu un Audi de 21 de ani care încă e în proces de recondiționare completă nu e prea deștept.

3. Sunt sigur că există și o a treia lecție pe undeva, dar nu-mi vine nimic în minte acum…

Și, desigur, a fi adept al învățării continue nu e singura mea calitate. Sunt și discipol al lui Jeeza – Jeremy Clarkson, deci „cât de greu poate fi” să traversezi SUA și estul Canadei cu un Audi de 21 de ani?

Și poți ghici care parte din mine (Jekyll sau Hyde) a câștigat argumentul ăsta

.

Și ca să încheiem o zi cu adevărat grozavă, iat-o pe Roci!!!

Ultima poză e au naturel – fără filtru. Măcar n-am adăugat un filtru – cu bună știință…

Și când eram pe terminate cu benzina, în sfârșit am reușit să găsesc G&g – God and gas (Dumnezeu și benzină):

La sosirea la hotelul-stațiune pentru noaptea aceea, am găsit Audi-ul S8 original cu care Joseph Smith a traversat continentul (e cel din fundal, în caz că te întrebi):

Tehnologia auto germană a progresat destul de mult de atunci… Ultima poză de azi e făcută în fața Blue (sau poate era Bull?) Moose Lodge and saloon, unde am mâncat un burger mult prea dulce cu piept de vită și cartofi dulci. Parcă mâncam desertul ca fel principal (ceea ce, pentru corectitudine, nu mă deranjează).

După cum vezi, Roci se potrivește perfect în rând…

Unul dintre tipii cu jachetă de camuflaj care așteptau afară la saloon m-a întrebat, mestecând tutun (sau poate gumă), „dar omule, unde-ți pui rastelul de puști în chestia asta?” Destul pentru azi, dar am menționat cât de frumos frânează? E un vis umed… Asta pentru că a plouat mult, minți murdare ce sunteți!

Câteva actualizări din ultimele zile (azi e 9/23) Jackson Hole Summit – era furtună de iarnă în toată regula. Am rezistat la vizitat vreo 15 minute, fiindcă vântul și furtuna de zăpadă/gheață erau prea mult.

Ca să nu mai zic că, după ce am purtat pantaloni scurți și tricouri toată călătoria, am înghețat de tot, chiar și cu geaca de schi.

Și o drumeție frumușică și lungă în jurul lacului Jenny, după o plimbare cu barca. Contrar a ceea ce sugerează poza, nu am condus, cică, barca.

Cascada de pe traseu era chiar frumoasă, dar drumeția de 45 de minute înapoi la punctul de plecare… ei bine, contest

asta! Mi-a luat mult mai mult, în ritm bun. Și am văzut un urs negru pe drumul de întoarcere, dar cum era departe, n-am putut să-l mângâi. Pierderea lui (sau poate a ei).

Pe drum m-am oprit la Legacy Flight Museum, și am descoperit că, atunci când ești înarmat, poți parca oriunde.

Idaho Falls e un oraș foarte frumos, și am câteva poze care s-o dovedească:

și

Au reconstruit barajul (l-au făcut și tare frumos în proces) după o mare inundație.

M-am oprit și să-l văd pe Rusty, șeful de la CareFusion Dispensing din perioada mea de acolo. Are o proprietate de țară superbă / bârlog malefic / fermă în Idaho (relativ aproape de Jackson WY).

Habar n-aveam că Idaho poate fi atât de frumos! Singura mea amintire de când am trecut prin Idaho acum mulți ani era că am luat singura amendă de viteză pe care am primit-o în SUA (m-am specializat, în schimb, în amenzi pentru viraje greșite).

„Dar domnule polițist, nu e nimic nici la 5 km înainte, nici la 5 km în urmă.”

Răspunsul a fost „…și care e ideea ta?”

Iată câteva poze de la ferma lui Rusty care arată cât de frumoasă e această parte din Idaho.

Pozele au fost făcute în partea de sus a proprietății, și așa am ajuns acolo.

și mulțumesc, Rusty, că m-ai găzduit și mi-ai arătat împrejurimile!

Și iată-o pe Roci parcată pe malul râului Snake, chiar după ce am plecat de la ferma lui Rusty.

Spre Cascada Niagara… am fost pe partea canadiană (mulțumesc, Laura, pentru sugestie!). Doamne sfinte, ce experiență! E unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am văzut vreodată, iar plimbarea cu barca aproape de cascadă valorează mult mai mult decât prețul biletului. Am văzut-o la televizor, am auzit de la copiii mei, dar nimic nu se compară cu a fi acolo…

Și acum plec spre fiul meu preferat, Geo. Asta va încheia partea de coastă-la-coastă a road-trip-ului prin SUA, înainte să mă întorc în Canada pentru Trans Quebec și Trans Labrador. Abia aștept!!

…și până la 9/26/24 (Providence RI, Newport, navigat etc.). După o cursă nebună într-un ritm relaxat

de la Niagara la Providence, am ajuns să-l văd pe fiul meu preferat.

Geo e Swiftie, și are pantalonii care s-o dovedească:

Nu prea se vede logoul Taylor în relief, dar el îmi spune că, dacă trebuie să întrebi „cât costă”, atunci nu ți-i permiți. Mai multă motivație pentru mine să joc

la loterie, deci!

Fotbal în ploaie… nu am o poză cu imensa mea umbrelă japoneză care m-a ținut uscat 99,27%, dar iată-l pe Zozo (Geo) înainte de meci:

Și iată-l pe Geo încercând să înscrie în poarta echipei adverse:

Și, rămânând la subiectul fiului preferat, tipul ăsta le face pe toate – fotbal, polo pe apă, sală 5 zile pe săptămână (sau poate 7. Posibil 8). Plus că învață japoneza și își face doctoratul în Știința Materialelor la Brown. Și tot a găsit timp să stea cu mine! Sfârșitul modului de tată mândru, ha

. Newport RI e superb, cum sunt multe locuri de pe Coasta de Est. Roci e întru totul (sau poate întru-tot-motorul) de acord. Am întrebat-o, „dacă nu ești de acord, spune ceva.” Și a fost tăcută ca un șoarece. Sau poate ca o mașină electrică.

Și, apropo de domnișoara, iat-o împrietenindu-se cu o mașină de pompieri:

Eram prea departe ca să ascult ce vorbeau, și oricum, am fost crescut ca un gentleman… Plus că aud cam greu…

Și, pe superbul Ocean Drive, iat-o pe Roci admirând oceanul, și arătând la fel de gri ca ziua cenușie:

Și, în căutarea noastră de castele și comori, am găsit intrarea într-un asemenea loc magic. Stai să auzi ce s-a întâmplat!

Ne-am oprit la intrarea fortificată a palatului magic, și am sunat, și am claxonat, și am mai sunat. După o așteptare extrem de lungă de ore și ore care a durat vreo 2 minute, ne-am pierdut interesul și am plecat. Cam cum a plecat Armata după ce a căutat arme de distrugere în masă în primul război din Irak… Cât despre subsemnatul, am făcut 357 de poze, și după o analiză atentă am șters 356 – și asta a rămas:

Barca cu pânze pe care o conduc e un iaht de 12 metri de America's Cup din 1967. Ce scumpete!!! E de departe cea mai bine manevrabilă barcă cu pânze pe care am avut ocazia să o conduc. A fost magic, fiindcă vântul de pe Coasta de Est e mult mai puternic și mai constant decât echivalentul de pe Coasta de Vest.

Dacă ești în Newport, vizitează America's Cup Charters și fă-ți un mare bine – ieși pe apă pe una dintre bărcile lor de 12 metri (eu am fost pe US22 Intrepid). Peisajul e grozav, iar navigatul propriu-zis și mai bun. Cere-l pe Mike, skipperul (lângă mine în poză. Eu sunt pe stânga, apropo).

E un mare păcat că firma similară care opera bărci IACC în San Diego și-a încetat activitatea… Sunt destul de supărat pe mine că am amânat să navighez pe Il Moro sau Stars and Stripes – bărci de America's Cup din 1991 și 1992. Dacă versiunea din 1967 se manevra atât de bine, nici nu-mi imaginez cât de bine s-ar simți bărcile mai moderne și mai mari…

Mă gândesc semi-serios să cumpăr afacerea aia…

Și știu ce gândești până acum… Roci și George sunt numai despre aventuri pe drum, și sunt destul de superficiali (din perspectiva ariei de interes, nu din cea de „Shallow Hal”, desigur

). Deși…

Ca să vă contrazic pe toți, iată poze pe care Roci și cu mine le-am făcut la MFA (Muzeul de Arte Frumoase) din Boston:

În partea de artă japoneză a muzeului, am găsit și ceva destul de surprinzător…

Sculptura de mai sus e dovada istorică indubitabilă că Hello Kitty e cu muuult mai veche decât se acceptă în general… mulțumesc, MFA, că ne-ai luminat pe toți!!!

Mi-a plăcut și expoziția itinerantă Dalí, și am învățat multe despre cariera lui. Cel mai interesant a fost cum a fost influențat de pictori olandezi mult mai vechi și de desenele lor jucăușe. Expoziția avea o combinație de lucrări Dalí și lucrări înrudite care l-au inspirat.

Am mai aflat (în timp ce vorbeam la telefon cu Radu) că Salvador Dalí era fratele mai mare al lui Dalí, care a murit de tânăr. Așa că Dalí al nostru a fost doar înlocuitorul copilului mort, și și-a dedicat toată viața să fie diferit și mai bun.

Ei bine, asta sună a poveste inventată, și dacă într-adevăr e o asemenea poveste, toate reclamațiile se trimit prin SMS la 908-CAL-RADU.

Glumesc, nu trimite SMS și nu suna la numărul ăla. E numărul principal al CIA și se enervează când îi suni fără un motiv bun (cum ar fi răsturnarea unui dictator străin, sau influențarea subliminală a FSB despre cum să influențeze subliminal publicul american prin rețelele sociale etc.). Cam cred acum că ar fi trebuit măcar să fi băut o bere, ca să am o urmă de negare plauzibilă când scriu chestii ca cele de mai sus…

În timp ce scriu asta (tocmai am ajuns în Quebec City acum vreo două ore), voi încheia cu o ultimă poză din Newport:

Ceea ce vezi aici nu e ce pare. Le prindeam dintr-un șanț de pe marginea pistei de aterizare acoperite cu iarbă. Ceea ce par niște gâște de treabă, ciugulind nevinovat iarba, sunt de fapt drone CIA, spionând turiștii habarniști. Nu mă crezi?!? Citește tot despre asta aici. Mulțumesc fiului meu preferat, Mihai, că mi-a deschis ochii!

Poate ar trebui totuși să merg să iau berea aia…

Partea de vest-spre-est a road-trip-ului s-a conturat un pic diferit față de cum îmi imaginasem inițial, dar cel mai important lucru e ca Roci și cu mine să ne distrăm!

Și, mai departe, Roci și cu mine trecem la următorul capitol al road-trip-ului: Oh là là, Canada francez! Quebec.