O scurtă istorie a timpului… în mașini
Toate mașinile pe care le-am avut, mai mult sau mai puțin în ordinea apariției.
Oamenii își măsoară viața în tot felul de unități. Slujbe, case, tunsori. Eu se pare că o măsor în mașini — așa că iată-le, cam în ordinea în care au apărut, fiecare o mică capsulă a timpului cu cel care eram când am cumpărat-o.
(Una dintre ele, Audi-ul S8 numit Rocinante, a luat-o atât de razna încât și-a câștigat propria carte. Povestea aceea trăiește în Roci and I.)
VW Golf TD — prima (~1987, albastru închis)
Toată lumea ar trebui să învețe pe ceva atât de cinstit. A mea era albastru închis, cu geamurile alea mici triunghiulare de aerisire în față, pe care le deschideai cu degetul mare, și un motor diesel care zdrăngănea ca un sac de chei și, din pură încăpățânare, mergea parcă la nesfârșit. Înceată? Splendid de înceată. Dar mergea, era a mea, și nimic de atunci nu a mai fost la fel de mare lucru.
Honda Prelude — anii coupé-ului (1992, negru)
Joasă, lată, neagră și mult mai serioasă în privința virajelor decât avea dreptul să fie o mașină de forma aia. Prelude-ul a fost locul unde am învățat că o mașină poate fi o pasiune, nu doar un electrocasnic.
Mitsubishi Montero SR — faza mergi-oriunde (1996)
Mare, colțuros, V6 și complet nepăsător față de vreme, teren sau bun-simț. Dacă Prelude-ul era despre viraje, Montero era despre a nu-ți păsa dacă există vreun drum acolo.
Honda Odyssey — capitolul cuminte (2001)
Cel mai puțin spectaculos și cel mai util vehicul pe care l-am avut vreodată. Fiecare viață are nevoie de o eră a monovolumului, și nu-mi e prea rușine să recunosc că mi-a plăcut a mea.
Honda S2000 — Baby, singura și unica (2002, argintiu)
Și iat-o: Baby. Ultimul și cel mai bun an de AP1, un patru cilindri care urcă la 9.000 de rotații și sună ca o motocicletă sport, și un șasiu care îți vorbește tot drumul. Dintre toate mașinile de pe pagina asta — și au fost câteva — asta e aleasa. Preferata mea dintotdeauna și, cum mașinile vin și pleacă, singura rămasă în curtea mea. Toate celelalte au fost câte un capitol; Baby e acasă.
Alfa Romeo 4C — cea cu capul după inimă
O cuvă din fibră de carbon, un motor în spatele umerilor, fără servodirecție și absolut niciun interes față de confortul tău. 4C nu face pe cuminte. Face pe italianul, ceea ce e un lucru diferit și mult mai gălăgios.
BMW 3.0 CS — cea frumoasă
Cea mai veche și, de departe, cea mai frumoasă din garaj — un coupé din anii '70 cu crom, sticlă și proporții pe care pur și simplu nu le mai desenează nimeni. Nu prea o conduci, mai degrabă îți ceri scuze în fața ei.
BMW 535d — cea discret de rapidă
Un diesel care n-are ce căuta atât de iute. Numai cuplu, numai maniere, genul de mașină care înghite o distanță absurdă până să observi că ai plecat.
BMW 640i — marele turism
Un șase-în-linie mătăsos și un bot lung îndreptat spre orizont. Nu cea mai rapidă de aici, dar poate cea pe care aș alege-o pentru o zi pe care nu voiam s-o termin.
BMW 840i — coupé-ul cel mare
Capitolul de acum, și unul pe măsură de mare — un GT cu două uși în toată regula, care face ca fiecare drum să pară că merge undeva unde merită să ajungi.
Mai multe pe măsură ce lista crește — și pe măsură ce pozele vechi ies din cutia de pantofi (reală sau digitală) în care se ascund.